Totul pentru fiul meu: Când dragostea devine povară

— Nu mai pot, mamă! Nu vezi că mă sufoci? Ai controlat totul destul, acum e rândul meu!
Cuvintele lui Vlad au tăiat aerul din biroul rece, plin de dosare și miros de cafea veche. Mâinile îmi tremurau pe marginea biroului, încercând să mă agăț de ceva, orice, ca să nu mă prăbușesc. Am vrut să-i spun că tot ce am făcut, am făcut pentru el, dar privirea lui, rece și hotărâtă, nu lăsa loc de explicații.
— Vlad, te rog… Nu înțelegi…
— Ba da, mamă, înțeleg foarte bine. Dar tu nu vrei să vezi că nu mai am nevoie de tine aici.
Așa a început sfârșitul. Într-o marți ploioasă, când credeam că totul merge bine, fiul meu m-a dat afară din firma pe care am ridicat-o împreună, din viața lui, din tot ce însemnam pentru el.

Acum, stau singură în apartamentul nostru din Drumul Taberei, cu pereții încărcați de fotografii vechi: Vlad la serbare, Vlad la absolvire, Vlad la inaugurarea firmei. Toate zâmbetele acelea, toate promisiunile, s-au transformat în tăcere.

Îmi amintesc cum a început totul. Eram doar eu și el, după ce tatăl lui, Radu, ne-a părăsit pentru o altă femeie. Avea Vlad șapte ani și nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă. Am muncit pe rupte, două joburi, nopți nedormite, doar ca să nu-i lipsească nimic. Când am reușit să strâng bani pentru mica noastră firmă de contabilitate, am simțit că, în sfârșit, viața ne zâmbește.

— Mamă, o să fim bogați? mă întreba el, cu ochii mari, la zece ani, când îl luam cu mine la birou.
— Nu știu dacă bogați, dar o să fim împreună, îi răspundeam, strângându-l la piept.

Anii au trecut. Vlad a crescut, a terminat ASE-ul cu brio, iar eu am făcut tot ce am putut ca să-i fie ușor. I-am dat firma pe mână, l-am lăsat să ia decizii, chiar dacă uneori nu eram de acord. Dar nu m-am putut abține să nu-l protejez, să nu-l avertizez când simțeam că greșește.

— Mamă, trebuie să riști ca să câștigi! îmi spunea el, exasperat de prudența mea.
— Și dacă pierzi tot? Cine te mai ajută atunci?
— Mereu tu, nu?

Poate aici am greșit. Poate că l-am făcut să creadă că orice ar face, eu voi fi mereu acolo să-l salvez. Poate că dragostea mea a devenit lanțul lui.

Ultimul an a fost un coșmar. Firma a început să scârțâie, clienții vechi au plecat, iar Vlad a adus oameni noi, tineri, cu idei pe care nu le înțelegeam. Mă simțeam tot mai străină în biroul pe care îl visam cândva ca pe o casă pentru amândoi.

— Nu mai ești la curent cu nimic, mamă! Nu mai știi ce vrea piața!
— Poate, dar știu ce înseamnă să fii corect și să nu-ți calci pe principii.
— Principiile tale ne țin pe loc!

Apoi a venit acea zi. Vlad a convocat o ședință cu toți angajații. M-a anunțat sec că mă retrage din funcția de administrator și că ar fi mai bine să mă ocup doar de arhivă, „dacă vreau”. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am plecat fără să mă uit înapoi, cu o cutie de carton în brațe și cu inima grea ca plumbul.

Sora mea, Mariana, mi-a spus să-l las în pace.
— E bărbat în toată firea, Lenuța! Lasă-l să-și rupă gâtul dacă așa vrea!
— Nu pot, Mariana. E copilul meu…
— Și tu ești om! Când ai să te gândești și la tine?

Nu știu să mă gândesc la mine. Toată viața am trăit pentru Vlad. Acum, când nu mai are nevoie de mine, nu mai știu cine sunt.

În fiecare seară, mă uit la telefon și sper să primesc un mesaj de la el. Să-mi spună că îi e dor de mine, că are nevoie de sfatul meu, că vrea să bem o cafea împreună ca altădată. Dar telefonul rămâne mut.

Am început să merg la biserică, să mă rog pentru el. Preotul m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:
— Dragostea de mamă nu se termină niciodată, dar uneori trebuie să-i lăsăm pe copii să-și trăiască viața.

Mă uit la pozele cu Vlad și încerc să-mi amintesc când s-a schimbat totul. Poate atunci când am început să-i spun prea des ce să facă. Poate când am uitat că și el are dreptul să greșească. Sau poate când am pus firma mai presus de relația noastră.

Vecina mea, doamna Stanciu, mă bate pe umăr când mă vede tristă:
— Lenuțo, copiii uită cât ai tras pentru ei. Dar timpul le arată adevărul.

Oare timpul vindecă? Oare Vlad va înțelege vreodată cât l-am iubit? Sau dragostea mea a fost prea mult pentru el?

Acum, singură între pereții reci ai apartamentului, mă întreb: există oare un capăt al devotamentului unei mame? Și dacă da… cine îl poate găsi fără să-și piardă sufletul?