Singură împotriva satului: Povestea unei mame singure din inima Moldovei

— Lenuțo, iar ai uitat să aduci apă de la fântână! Ce fel de mamă ești tu, dacă nici de copil nu ești în stare să ai grijă?

Vocea mamei mele răsuna aspru prin bucătăria mică, cu pereții scorojiți de aburii anilor. Era o dimineață rece de martie, iar eu mă străduiam să-mi țin lacrimile în frâu, să nu le vadă fetița mea, Maria, care se juca tăcută cu o păpușă veche pe covorul ponosit. Aveam douăzeci și șase de ani și eram deja „femeia cu copil fără bărbat” din satul nostru uitat de lume, la marginea județului Vaslui.

Nu mi-am imaginat niciodată că viața mea va ajunge așa. Când l-am cunoscut pe Viorel, la horă, aveam optsprezece ani și credeam că dragostea e tot ce contează. Ne-am căsătorit repede, cu nuntă mare și lăutari, dar după doi ani, Viorel a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors. La început trimitea bani și vorbe dulci, apoi telefoanele s-au rărit, până când am aflat că are pe altcineva acolo. Am rămas singură, cu Maria în brațe și cu toată lumea privind la mine ca la o rușine.

— Nu-i vina ta, mamă, dar lumea vorbește. Ce-o să zică preotul? Ce-o să zică vecinii? — îmi spunea tata, bătând din picior pe prispă.

Dar nu era doar lumea. Era și familia mea. Mama mă privea mereu cu reproș, ca și cum aș fi adus o pată pe neamul nostru. Sora mea mai mică, Anca, mă evita, de parcă singurătatea mea era molipsitoare. Mergeam la magazinul din sat și simțeam cum femeile se opresc din vorbit când intru. „Uite-o pe aia care n-a fost în stare să-și țină bărbatul acasă”, șușoteau.

Într-o zi, când Maria avea patru ani, am dus-o la grădiniță. Educatoarea, doamna Viorica, m-a privit lung:

— Tatăl nu vine niciodată la ședințe? — a întrebat, cu voce joasă.
— Nu… suntem doar noi două, am răspuns, încercând să zâmbesc.
— Să știți că e greu pentru un copil fără tată. Să aveți grijă să nu simtă lipsa prea tare.

Am ieșit din grădiniță cu inima grea. Maria mă ținea de mână și mă întreba de ce nu are și ea tătic la serbare, ca ceilalți copii. Ce puteam să-i spun? Că tatăl ei a ales o altă viață? Că eu am rămas să lupt singură cu toate?

Seara, când toți dormeau, mă așezam pe marginea patului și plângeam în tăcere. Îmi venea să fug, să las totul în urmă, dar nu puteam. Maria era tot ce aveam. Pentru ea trebuia să fiu puternică.

Într-o duminică, la biserică, preotul a ținut predica despre familie și despre păcatele femeilor care „nu știu să-și țină bărbatul”. Am simțit cum toți ochii se întorc spre mine. Am ieșit din biserică înainte să se termine slujba și am mers direct la cimitir, la mormântul bunicii mele. Acolo am plâns cu hohote, simțind că nu mai pot.

— De ce, mamă? De ce nu mă lasă lumea în pace? — am întrebat-o pe bunica, deși știam că nu-mi va răspunde.

Într-o zi, când Maria a venit acasă plângând pentru că un băiat de la grădiniță i-a spus că „mama ei e singură pentru că nimeni n-o vrea”, am simțit că trebuie să fac ceva. Am început să vorbesc mai mult cu ea, să-i spun povești despre femei puternice, despre cum nu ai nevoie de un bărbat ca să fii fericită sau întreagă.

Am început să lucrez la brutăria din sat, deși mama s-a opus:

— Ce-o să zică lumea? Femeie tânără, singură, printre bărbați la brutărie?

Dar nu mai conta. Aveam nevoie de bani și de demnitate. La brutărie am cunoscut-o pe doamna Ileana, o femeie trecută prin multe, care m-a învățat să nu-mi fie rușine cu cine sunt.

— Lenuțo, lumea vorbește oricum. Să nu trăiești după gura lor. Să trăiești după inima ta.

Cu timpul, am început să mă schimb. Am început să răspund atunci când cineva mă judeca. Când vecina Paraschiva a zis într-o zi:

— Femeile ca tine strică satul!

I-am răspuns calm:

— Femeile ca mine țin satul în picioare, doamnă Paraschiva. Pentru că nu fug de greutăți.

Maria a crescut văzându-mă luptând. A învățat să nu se rușineze cu familia noastră mică. La serbarea de sfârșit de an, a spus tare în fața tuturor:

— Eu o iubesc pe mama mea pentru că e cea mai curajoasă!

Am plâns atunci, dar de bucurie. Pentru prima dată, am simțit că nu mai sunt singură împotriva satului. Că poate, încet-încet, lumea va învăța să vadă dincolo de prejudecăți.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: câte femei ca mine mai sunt în satele noastre? Câte tac și suferă din cauza vorbelor? Poate că povestea mea va da curaj cuiva să vorbească. Sau măcar să privească altfel o mamă singură.

Oare cât timp va mai trece până când satul va învăța să nu judece? Sau poate schimbarea începe cu fiecare dintre noi?