Între fericirea fratelui meu și așteptările mamei: Cronica unei familii sfâșiate

— Nu mă mai întreba, mamă! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse în poală, simțind cum fiecare cuvânt al fratelui meu taie ca un cuțit aerul dintre noi.

Mama, cu șorțul legat strâns peste rochia ei veche, nu se lăsa înduplecată. — Vlad, nu poți să-ți lași soția așa! Ce-o să zică lumea? Ce-o să spună rudele? Familia trebuie să rămână împreună!

Îmi amintesc cum privirea lui Vlad s-a oprit asupra mea, căutând parcă un aliat. Dar eu nu știam ce să spun. Eram prinsă între două lumi: loialitatea față de fratele meu și teama de a o dezamăgi pe mama.

Totul a început cu doi ani în urmă, când Vlad s-a căsătorit cu Irina. O fată liniștită, crescută la țară, cu ochi mari și visători. La început păreau fericiți, dar curând au apărut certurile. Irina voia să se mute la oraș, să-și găsească un serviciu mai bun, să nu mai depindă de părinții lui Vlad. El însă era legat de sat, de pământul nostru, de casa copilăriei. Mama îi spunea mereu că „o femeie trebuie să se adapteze la bărbat”, iar Irina plângea nopți întregi în camera lor mică.

Eu eram sora mai mică, mereu la mijloc. Când Irina venea la mine cu ochii roșii de plâns, încercam să o liniștesc. — O să fie bine, Irina. Vlad te iubește, doar că nu știe cum să arate asta.

Dar nu era așa simplu. Vlad se închidea tot mai mult în el. Într-o seară, după ce mama a făcut din nou scandal că Irina nu gătește „ca lumea”, l-am găsit pe Vlad în curte, sprijinit de gard.

— Nu mai pot, Ana. Simt că mă sufoc aici. Parcă nu mai sunt eu… — mi-a spus el cu voce stinsă.

— Atunci vorbește cu mama. Spune-i ce simți!

— Nu pot… Dacă plec, o să creadă că am trădat-o. Că am ales-o pe Irina în locul familiei.

Am simțit atunci cât de greu e să fii prins între două iubiri: cea pentru femeia pe care ai ales-o și cea pentru mama care te-a crescut.

Tensiunile au crescut. Mama a început să-i vorbească urât Irinei, să o critice pentru orice: pentru mâncare, pentru haine, pentru felul cum își ține părul. Irina s-a retras tot mai mult în ea însăși. Într-o zi, a venit la mine și mi-a spus:

— Ana, cred că o să plec. Nu mai pot trăi așa. Vlad nu mă apără niciodată.

Am încercat să o conving să mai aibă răbdare, dar știam că nu e drept față de ea. În noaptea aceea am plâns amândouă.

Când Irina a plecat într-un final, mama a făcut criză de nervi. — Cum ai putut să lași femeia asta să ne facă de râs? — i-a strigat lui Vlad.

El nu a răspuns nimic. S-a închis în camera lui și zile întregi nu a ieșit decât ca să meargă la muncă pe câmp.

Eu am rămas singură între două fronturi. Mama mă ruga să-l conving pe Vlad să o aducă înapoi pe Irina. Vlad mă ruga să-i spun mamei să-l lase în pace.

Într-o seară, când stăteam cu mama la masă și ea ofta privind spre ușă:

— Ana, tu nu vezi că Vlad se pierde? Fără femeie lângă el o să ajungă nimeni…

— Poate că are nevoie doar de liniște, mamă… Poate că nu toți oamenii trebuie să rămână împreună cu orice preț.

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Tu nu știi ce vorbești! Când ai familie, faci orice ca să o ții unită!

Dar ce faci când familia te sufocă? Când dragostea devine o povară?

Vlad a început să bea. La început puțin, apoi tot mai mult. Îl vedeam cum se întoarce seara acasă cu ochii tulburi și pașii grei. Mama îl certa și mai tare:

— Uite ce-ai ajuns fără nevastă! Un bețiv!

Într-o noapte l-am găsit plângând în șură.

— Ana… dacă n-aș fi avut atâtea datorii față de mama… dacă n-ar fi fost rușinea asta… poate că aș fi putut fi fericit.

Am simțit atunci cât de greu apasă asupra noastră așteptările celorlalți. Cum ne sacrificăm fericirea doar ca să nu-i dezamăgim pe cei dragi.

Au trecut luni de zile până când Vlad a avut curajul să-i spună mamei:

— Gata! Nu mai vreau! Nu mă mai interesează ce zice lumea! Eu vreau să fiu liber!

Mama a plâns zile întregi. M-a acuzat că l-am „întors” pe Vlad împotriva ei.

Eu am rămas cu sufletul sfâșiat între doi oameni pe care îi iubesc.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare cât din viața noastră trăim pentru noi și cât pentru ceilalți? Merită oare sacrificiul acesta? Sau ar trebui să avem curajul să alegem fericirea noastră înaintea așteptărilor familiei?

Poate că niciodată nu vom găsi răspunsul corect. Dar știu sigur că uneori dragostea doare mai tare decât orice altceva.