Între două lumi: Povestea mea între fiica mea și tatăl vitreg bătrân

— Nu mă duc nicăieri, Irina! Aici am trăit toată viața, aici vreau să mor!
Vocea lui Ilie răsuna încăpățânată în bucătăria mică, cu pereți scorojiți și miros de lemn ars. Era a treia oară luna asta când încercam să-l conving să accepte să meargă la un cămin de bătrâni din oraș. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, ochii lui albaștri, cândva vioi, acum împăienjeniți de ani și singurătate.
— Tataie, nu poți să mai stai singur aici. Uite cum arată casa, acoperișul curge, soba abia mai ține cald, iar tu… tu abia te mai ții pe picioare.
— Nu-mi trebuie nimic! Nici cămin, nici ajutor! Lasă-mă în pace, Irina.
Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să plâng, dar nu puteam. Nu în fața lui. Nu după ce mama a murit acum șapte ani și el a rămas singur, refuzând orice ajutor, orice mână întinsă.

În timp ce vorbeam cu el, telefonul vibra în buzunar. Era Mara, fiica mea de opt ani, rămasă acasă la oraș cu vecina.
— Mami, vii azi? Mi-e dor de tine…
Vocea ei subțire m-a făcut să simt o vinovăție ascuțită, ca o lamă. Îmi doream să fiu acolo pentru ea, să-i citesc povestea preferată înainte de culcare, să-i simt mirosul de copil. Dar eram aici, la zeci de kilometri distanță, într-un sat uitat de lume, încercând să am grijă de un bătrân care nu voia să fie îngrijit.

Drumul spre casă era mereu la fel: câmpuri pustii, case părăsite, câini lătrând în noapte. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care eram mamă și trebuia să fiu stâlpul fiicei mele, alta în care eram fiica vitregă a unui om care nu știa să ceară ajutor.

Seara, când ajungeam acasă, Mara mă întâmpina cu ochii mari și întrebători.
— De ce trebuie să mergi mereu la bunicu’ Ilie? Nu poate să vină el la noi?
— Nu vrea, iubita mea. El se simte bine acolo, la casa lui.
— Dar tu nu te simți bine când lipsești…
Nu aveam răspunsuri. Doar lacrimi ascunse în pernă, noaptea, când Mara dormea.

Într-o zi, am găsit casa lui Ilie cu ușa larg deschisă. L-am găsit căzut în curte, cu fața în noroi. Am alergat la el, i-am ridicat capul în brațe.
— De ce nu m-ai sunat? De ce nu mi-ai spus că te simți rău?
— Ce rost are? Dacă mor, mor aici, nu la oraș printre străini!
L-am dus la spital cu greu, după ce am convins ambulanța să vină până în sat. Doctorul mi-a spus clar:
— Doamnă, nu mai poate sta singur. Data viitoare poate fi fatal.

Am încercat din nou să-l conving. I-am arătat poze cu căminul, i-am povestit despre alți bătrâni care s-au adaptat. Nimic nu l-a clintit.
— Irina, eu nu sunt un pachet de mutat dintr-un loc în altul! Aici am amintirile mele, aici am iubit-o pe mama ta, aici am crescut-o pe tine. Dacă mă iei de aici, mă omori mai repede decât boala!

M-am certat cu sora mea, Loredana, care locuiește în Italia și trimite bani, dar nu vine niciodată acasă.
— Irina, du-l la cămin! Nu poți să-ți sacrifici viața și copilul pentru el!
— Ușor de zis când tu nu ești aici…
— Eu trimit bani! Tu ce faci? Îți distrugi viața!

M-am simțit singură, prinsă într-o capcană fără ieșire. Mara începea să aibă probleme la școală, era tot mai retrasă. Într-o seară, mi-a spus:
— Mami, dacă eu o să fiu bătrână și tu nu o să poți să ai grijă de mine? O să mă lași singură?
M-a durut întrebarea ei mai tare decât orice reproș al lui Ilie sau al Loredanei.

Am încercat să găsesc soluții: să-l aduc la noi, dar apartamentul era prea mic și el refuza; să angajez o femeie din sat, dar nu voia pe nimeni străin în casă; să merg la el la fiecare sfârșit de săptămână, dar Mara suferea tot mai mult.

Într-o noapte, am visat-o pe mama. M-a privit blând și mi-a spus: „Nu poți să fii totul pentru toți. Ai grijă de tine și de Mara.” M-am trezit plângând.

În cele din urmă, am decis să-l las pe Ilie acolo, dar să vin mai des, să-l ajut cât pot. Am vorbit cu preotul din sat să-l viziteze, am rugat vecinii să-l supravegheze. Dar vinovăția nu m-a părăsit niciodată.

Acum, când Mara mă întreabă dacă bunicul e bine, îi spun că da, dar în sufletul meu nu sunt sigură. Mă întreb mereu: am făcut ce trebuia? Sau am ales răul cel mai mic pentru toți?

Poate că nu există răspunsuri simple la astfel de dileme. Poate că fiecare familie are povestea ei de sacrificiu și durere. Dar voi? Ce ați fi făcut în locul meu? Cum împărțiți dragostea și datoria între generații?