Între Două Lumi: Când Soțul Meu a Devenit un Străin

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să vorbesc despre asta în fiecare seară! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile apartamentului nostru din Drumul Taberei. Radu s-a ridicat de la masă, cu ochii lui cenușii, obosiți, și a oftat adânc.

— Nu înțelegi, Ilinca, aici mă sufoc. Nu mai suport zgomotul, betoanele, vecinii care urlă. Vreau liniște. Vreau să simt iarba sub tălpi dimineața, nu asfaltul ăsta rece.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Îl iubeam pe Radu, dar nu puteam să renunț la tot ce construiam aici. Eram redactor la o revistă culturală, aveam prieteni, părinții mei locuiau la două stații de tramvai. Cum să las totul pentru un sat din Prahova, unde nu cunoșteam pe nimeni?

— Și eu ce fac acolo, Radu? Ce fac cu viața mea? Cu jobul meu? Cu părinții mei?

— O să găsești ceva. Poate scrii mai mult. Poate ne facem o familie acolo, departe de toți și de toate. Nu vezi că aici nu ne mai găsim?

Discuția s-a repetat, seară de seară, ca un disc stricat. Începusem să evit să vin acasă devreme. Mă opream la cafeneaua din colț cu Ana, cea mai bună prietenă a mea, și îi povesteam totul.

— Ilinca, nu poți să trăiești viața lui Radu. Trebuie să te gândești și la tine, mi-a spus ea într-o seară, ținându-mă de mână peste masa mică, plină de cești goale.

— Dar dacă îl pierd? Dacă nu mai vrea să rămână cu mine?

— Atunci poate nu era omul tău, a șoptit Ana, iar cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice ceartă cu Radu.

Apoi a venit vizita la părinții mei. Mama făcuse sarmale, tata deschisese o sticlă de vin vechi. Totul părea normal, până când tata l-a întrebat pe Radu:

— Și, băiete, ce planuri aveți? Când ne faceți și voi bunici?

Radu a zâmbit forțat.

— Ne gândim să ne mutăm la țară. Să începem ceva nou.

Mama a lăsat lingura jos.

— Ilinca, tu vrei asta?

Am simțit cum toți ochii sunt pe mine. Am bâiguit ceva despre oportunități, despre cât de frumos e la țară, dar vocea mi se pierdea în tăcerea grea din sufragerie.

După cină, mama m-a tras deoparte.

— Ilinca, tu nu ești femeie de sat. Tu ai nevoie de oameni, de agitație, de proiecte. Nu te pierde pe tine pentru nimeni, nici măcar pentru Radu.

Am plecat acasă cu un nod în gât. Radu nu a spus nimic pe drum. În noaptea aceea, am adormit spate în spate, fiecare cu gândurile lui.

Zilele au trecut, iar Radu a început să caute case pe internet. Îmi arăta poze cu grădini, cu meri înfloriți, cu dealuri verzi. Eu mă prefăceam interesată, dar în sufletul meu creștea o teamă surdă: dacă mă voi trezi într-o zi și nu voi mai ști cine sunt?

Într-o dimineață, am găsit pe frigider un bilet: „Mă duc să văd o casă la Breaza. Poate vii și tu.”

Nu m-am dus. Am stat pe balcon, privind orașul care se trezea încet. Am sunat-o pe Ana.

— Nu pot să-l urmez. Nu pot să-mi las viața aici.

— Atunci spune-i. Nu-l lăsa să viseze singur.

Când s-a întors, Radu era alt om. Avea ochii strălucitori, vorbea despre pomi fructiferi, despre vecini primitori, despre cât de bine ne-ar fi acolo.

— Ilinca, e casa perfectă! Are un nuc bătrân în curte și o cameră numai bună pentru biroul tău. Hai să mergem s-o vezi!

— Radu, nu pot. Nu vreau să plec din București. Nu vreau să-mi las părinții, prietenii, jobul. Nu vreau să fiu altcineva decât sunt.

A urmat o tăcere lungă. Radu s-a uitat la mine ca la o străină.

— Deci tu alegi orașul, nu pe mine?

— Aleg să nu mă pierd pe mine însămi. Dacă tu nu poți fi fericit aici, poate nici eu nu pot fi fericită acolo.

A doua zi, Radu și-a făcut bagajele. Am stat în ușă și l-am privit cum pleacă. Nu am plâns. Nu atunci. Am plâns mai târziu, când am găsit pe noptieră poza noastră de la nuntă. Eram atât de tineri și de siguri că nimic nu ne va despărți.

Au trecut luni de atunci. Încă mă trezesc uneori noaptea și mă întreb dacă am făcut bine. Dar când ies dimineața pe stradă și simt mirosul de cafea și aud tramvaiele, știu că aici e locul meu.

Poate că uneori dragostea nu e de ajuns. Poate că a te iubi pe tine însăți e primul pas spre a putea iubi pe altcineva.

Oare câți dintre noi alegem să ne pierdem pentru celălalt? Sau avem curajul să rămânem fideli nouă înșine?