Promisiuni de familie: Povestea unei bunici mereu ocupate

— Iar nu poate să vină, Vlad! Iar are „treabă la piață” sau „o prietenă bolnavă” sau „nu se simte bine”. Nu mai suport, simt că explodez!

Vocea mea răsună în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Vlad oftează, evitând să mă privească. „Petra, știi cum e mama. Nu vrea să deranjeze, poate chiar are treabă…”

Îl întrerup, cu lacrimi în ochi: — Vlad, nu e vorba că nu vrea să deranjeze. E vorba că nu vrea să ne ajute! Mereu spune cât de mult îi lipsesc copiii, dar când avem nevoie de ea, dispare. Parcă e o fantomă care apare doar la sărbători, cu prăjituri și povești despre cât de greu îi e fără noi.

Mă așez pe scaun, cu capul în mâini. E a treia oară luna asta când Mariana, soacra mea, promite că vine să stea cu copiii ca să pot merge la medic. Și a treia oară când găsește o scuză. Mă simt singură, copleșită, prinsă între doi copii mici, un soț care muncește peste program și o soacră care trăiește doar din vorbe.

Telefonul sună. E Mariana. Răspund, cu vocea tremurândă:

— Bună, mamă. Ce faci?
— Of, Petra, să nu te superi pe mine, dar azi chiar nu pot. M-a sunat vecina de la trei, are nevoie de ajutor cu cumpărăturile. Și apoi trebuie să merg la farmacie… Dar să știi că mi-e tare dor de copii! Poate vin mâine, dacă pot.

Închid telefonul fără să mai spun nimic. Mâine. Mereu mâine. Mâinele ei nu vine niciodată.

Seara, după ce adorm copiii, îl privesc pe Vlad. Îl iubesc, dar simt că nu mă mai înțelege. Îi spun:

— Vlad, nu mai pot. Simt că totul cade pe umerii mei. Tu ești la muncă, mama mea e la țară și nu poate veni, iar mama ta…

El mă ia în brațe, dar simt că e o îmbrățișare vinovată. — O să vorbesc cu ea, promit. Poate nu-și dă seama cât de greu ne e.

A doua zi, Vlad o sună pe Mariana. Îl aud din camera cealaltă:

— Mamă, Petra chiar are nevoie de ajutor. Nu poți să vii măcar o dată pe săptămână?
— Vai, Vlad, dragul meu, știi că mi-e dor de voi, dar am și eu viața mea. Nu mai am energia de altădată. Și să știi că nu vreau să fiu o povară pentru nimeni.

Îmi vine să țip: „Dar noi suntem povara ta?”

În weekend, Mariana vine în sfârșit. Intră pe ușă cu sacoșe pline de dulciuri și jucării. Copiii sar pe ea, iar eu mă retrag în bucătărie, simțind un nod în gât. O aud spunând:

— Vai, ce mari ați crescut! Să știți că bunica se gândește la voi în fiecare zi!

Nu mă pot abține și intru în sufragerie:

— Mariana, copiii nu au nevoie doar de dulciuri și jucării. Au nevoie de tine. Să fii aici, cu ei. Să mă ajuți și pe mine. Nu vezi cât de greu îmi este?

Se uită la mine surprinsă, apoi își pleacă privirea:

— Petra, nu știu ce să spun… Eu am crescut singură doi copii, am muncit toată viața. Acum vreau și eu puțină liniște. Dar nu înseamnă că nu vă iubesc.

— Dar iubirea fără fapte nu ajută la nimic! îi răspund, cu vocea tremurândă.

Tăcere. Vlad se uită la noi, neputincios.

După ce pleacă Mariana, Vlad încearcă să mă liniștească:

— Poate trebuie să acceptăm că mama nu poate mai mult. Poate și ea are limitele ei.

— Dar de ce promite atunci? De ce ne dă speranțe?

Zilele trec la fel. Mă trezesc dimineața obosită, alerg între grădiniță, cumpărături și gătit. Uneori mă uit în oglindă și nu mă mai recunosc. Unde e fata veselă care visa la o familie unită?

Într-o seară, după ce adorm copiii, primesc un mesaj de la mama mea: „Petra, știu că ți-e greu. Nu te lăsa. Fii puternică pentru copii.”

Plâng în tăcere. Mă gândesc la toate mamele și bunicile care promit și nu pot sau nu vor să fie acolo. La toți copiii care cresc cu promisiuni goale. La toți tații care nu știu cum să ajute.

A doua zi, Mariana mă sună din nou:

— Petra, am stat mult pe gânduri. Poate ai dreptate. Poate am fugit prea mult de responsabilități. O să încerc să vin mai des. Nu promit nimic, dar o să încerc.

Nu știu dacă să cred sau nu. Dar simt că am spus ce aveam pe suflet. Poate că uneori trebuie să cerem ajutorul cu voce tare. Poate că uneori trebuie să acceptăm că oamenii nu pot fi așa cum ne dorim.

Mă uit la copiii mei și mă întreb: Oare ce fel de bunică voi fi eu? Oare voi reuși să fiu prezentă cu adevărat sau voi repeta greșelile trecutului? Voi putea eu să rup lanțul promisiunilor neîmplinite?