Casa care nu mai e acasă: Povestea mea despre familie, bani și alegeri imposibile

— Mamă, nu mai putem sta aici. E prea greu, nu vezi? Nu avem nici spațiu, nici liniște, nici viitor! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, cu faianța scorojită, în timp ce eu încercam să-mi ascund lacrimile în aburul ceștilor de ceai.

Era o seară de februarie, frigul pătrundea prin ferestrele vechi, iar eu mă simțeam mai bătrână ca niciodată. De când murise soțul meu, apartamentul de două camere din cartierul Militari era singura mea avere. O moștenire de la mama, pe care o păstrasem cu sfințenie, ca pe o ancoră într-o viață tot mai nesigură.

Radu, băiatul meu, venise cu soția lui, Anca, și cu fetița lor, Ilinca, după ce pierduseră apartamentul în urma unui credit cu dobândă variabilă. „Doar câteva luni, mamă, până ne punem pe picioare”, îmi spusese atunci. Au trecut însă doi ani. Doi ani în care pensia mea de 1.800 de lei abia ajungea pentru medicamente și facturi. Doi ani în care am văzut cum familia mea se destramă sub același acoperiș.

— Nu e vorba doar de spațiu, Radu, am șoptit. E vorba că nu mai pot. Nu mai pot să vă țin pe toți aici, nu mai pot să mă uit la Ilinca cum plânge că nu are loc să se joace, nu mai pot să mă cert cu Anca pentru orice fleac.

Anca, cu ochii ei verzi, mă fixa tăios:
— Dar unde să mergem, Elena? Tu ai apartamentul, noi n-avem nimic! Vrei să ajungem pe drumuri?

Am simțit un nod în gât. Îmi iubeam nora, dar nu puteam să nu simt că mă judecă pentru fiecare decizie. Și, poate, pe bună dreptate. Dar ce puteam face? Facturile creșteau, prețurile la piață erau de neimaginat, iar eu nu mai aveam putere să muncesc nici măcar la curățenie prin vecini, cum făceam înainte.

Într-o zi, am văzut un anunț pe Facebook: „Caut apartament de închiriat, buget 400 euro/lună, preferabil în Militari.” Am simțit cum mi se strânge inima. 400 de euro! Cu banii ăștia aș fi putut trăi decent, aș fi putut să-mi cumpăr medicamentele fără să mă uit la preț, aș fi putut să-i cumpăr Ilincăi o păpușă nouă de ziua ei.

Am stat nopți întregi gândindu-mă. Să-mi dau afară familia? Să-i trimit să se descurce singuri, doar ca să pot respira și eu puțin? Sau să rămân așa, cu sufletul sfâșiat și cu buzunarele goale?

Într-o dimineață, după ce Radu și Anca s-au certat iar pentru cine spală vasele, am cedat.

— Trebuie să plecați. Îmi pare rău, dar nu mai pot. O să dau apartamentul în chirie. Am nevoie de bani ca să trăiesc. Vă dau două luni să vă găsiți ceva.

Radu a rămas mut. Anca a început să plângă și să mă înjure printre dinți. Ilinca s-a ascuns sub masă. Am simțit că mi se rupe inima, dar nu mai aveam cale de întoarcere.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Radu nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Anca mă ignora complet. Ilinca venea doar la mine în cameră, se cuibărea la pieptul meu și mă întreba:

— Bunico, tu mă mai iubești?

O strângeam tare și îi promiteam că da, dar nu știu dacă mă credea. Nici eu nu mă mai credeam pe mine.

Au găsit până la urmă o garsonieră la periferie, într-un bloc vechi, cu igrasie. S-au mutat într-o zi ploioasă de aprilie. Am rămas singură în apartament, cu pereții goi și cu ecoul pașilor lor încă răsunând în urechi.

Am dat anunțul de închiriere și, în două zile, am găsit o familie tânără care a acceptat prețul cerut. Din banii primiți am plătit toate datoriile, mi-am cumpărat medicamentele și mi-am permis chiar să merg la coafor după ani de zile. Dar liniștea era apăsătoare. Niciun telefon de la Radu. Nicio vizită de la Ilinca. Doar tăcere.

Într-o seară, după ce am terminat de citit o carte veche, am primit un mesaj de la Radu: „Sper că ești bine. Noi ne descurcăm. Ilinca te întreabă mereu de tine.”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am pierdut totul pentru niște bani care oricum nu-mi pot ține de cald sufletului.

Acum, când mă uit în oglindă, văd o femeie bătrână care a ales supraviețuirea în locul familiei. Dar oare era altă cale? Ce aș fi putut face altfel? Voi ce ați fi făcut în locul meu?