Umbra din pragul casei fiicei mele

— Nu intra! Paweł e acasă! vocea Ioanei răsună șoptit, dar apăsat, de după ușa întredeschisă. Mă opresc pe palier, cu sacoșa grea în mână, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și neputință. E a treia oară săptămâna asta când vin să aduc supă pentru nepoata mea, Mara, și tot a treia oară când trebuie să mă ascund ca un hoț pe scara blocului.

Mă uit la ușa vopsită în verde pal, cu numărul 17 abia vizibil. O ușă care pentru mine a devenit zid. Îmi aud respirația sacadată și încerc să-mi stăpânesc lacrimile. Ioana iese tiptil, trage ușa după ea și mă privește cu ochii ei mari, obosiți.

— Mamă, nu te supăra, dar Paweł a avut o zi grea la serviciu. Nu vrea să vadă pe nimeni. Poate vii mâine dimineață, când pleacă el…

Înghit în sec. Mâine dimineață. Mereu „mâine dimineață”.

— Ioana, e casa ta… și a mea… adică… nu pot nici măcar să o văd pe Mara? Am făcut plăcinta ei preferată…

Ioana oftează și privește în jos.

— Știi că nu vreau să te rănesc, dar… Paweł zice că are nevoie de liniște. Că îl deranjează prezența altora în casă.

„Alții”. Eu sunt „alții”.

Mă întorc încet, cu pași mici, simțind cum fiecare treaptă mă apasă mai tare. În lift, mă privesc în oglinda zgâriată: părul meu cărunt, ridurile din jurul ochilor, mâinile muncite. Oare chiar inspir atât de mult disconfort? Oare chiar sunt o povară?

Ajung acasă și las sacoșa pe masă. Miroase a plăcintă caldă și a supă de pui. Miroase a copilărie, a grijă, a tot ce am încercat să ofer Ioanei și Marei. Dar pentru Paweł, eu sunt doar o umbră care tulbură liniștea casei lui.

Seara târziu, primesc un mesaj scurt de la Ioana: „Mulțumesc pentru plăcintă. Mara a fost fericită.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „mi-e dor de tine”.

Îmi amintesc cum era înainte ca Paweł să intre în viața noastră. Eu și Ioana râdeam la masă, făceam prăjituri împreună, mergeam la piață sâmbăta dimineața. Când l-a adus prima dată acasă, am încercat să-l primesc cu brațele deschise. I-am făcut sarmale, i-am povestit despre copilăria Ioanei. El zâmbea politicos, dar ochii lui erau reci.

După nuntă, totul s-a schimbat. Vizitele mele au devenit tot mai rare și mai scurte. De fiecare dată când Paweł era acasă, Ioana găsea un motiv să nu mă primească: „E obosit”, „Are o ședință online”, „Vrea să se odihnească”. Am început să vin doar când știam sigur că el nu e acolo.

Într-o zi, am prins curaj și am întrebat-o direct:

— Ioana, ce are Paweł cu mine? Am făcut ceva greșit?

Ea s-a fâstâcit:

— Nu e vorba de tine… El e mai retras… Nu-i place să aibă musafiri.

Dar eu nu sunt musafir. Sunt mama ei.

Într-o seară de iarnă, Mara m-a sunat plângând:

— Bunico, te rog vino! Tata țipă la mami!

Am alergat pe scări până la etajul patru, fără să simt frigul sau oboseala. Am bătut cu pumnii în ușă până mi-au amorțit degetele. Paweł mi-a deschis cu fața roșie de furie:

— Ce cauți aici? Nu ai ce căuta în casa mea!

— Mara m-a sunat! E copilul meu! strig eu, cu vocea tremurândă.

— Ieși afară! Nu ai niciun drept!

Ioana apărea în spatele lui, cu ochii umflați de plâns.

— Mamă… te rog… lasă-ne…

Am plecat atunci cu inima sfâșiată. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt cauza certurilor lor. Dacă prezența mea îi tulbură atât de tare încât preferă să mă țină la distanță.

Zilele au trecut greu. Mara mă suna tot mai rar. Ioana părea tot mai absentă la telefon. Într-o zi am văzut-o pe stradă cu capul plecat, grăbindu-se spre casă. Am vrut să alerg după ea, dar m-am oprit. Mi-era teamă că o voi pune într-o situație dificilă.

Într-o duminică am decis să merg la biserică și să aprind o lumânare pentru liniștea familiei mele. Preotul m-a întrebat ce mă apasă pe suflet.

— Părinte, nu mai știu dacă locul meu e lângă fiica mea sau dacă trebuie să dispar din viața ei…

El mi-a spus blând:

— O mamă nu dispare niciodată din inima copilului ei. Dar uneori copiii se pierd pe drum…

Am ieșit din biserică cu lacrimi pe obraji și cu sufletul greu.

Într-o zi am primit un mesaj neașteptat de la Mara: „Bunico, pot veni la tine după școală?” Am simțit cum mi se luminează sufletul. Am pregătit clătite și am pus masa frumos.

Când a venit Mara, m-a îmbrățișat strâns:

— Bunico, mi-e dor de tine! Tata nu mă lasă să vorbesc prea mult cu tine…

M-am uitat la ea și am văzut tristețea din ochii ei mari.

— De ce nu vrea tata să vin la tine?

Ce puteam să-i spun? Că nu știu nici eu? Că poate tata ei are ceva de ascuns? Că poate îi e teamă că voi afla ceva?

În acea seară am decis să nu mai fiu doar o umbră pe palierul casei lor. Am scris o scrisoare pentru Ioana:

„Draga mea fată,
Nu vreau să fiu povara nimănui. Dar nici nu pot trăi ca și cum n-aș exista pentru tine și Mara. Dacă ai nevoie de mine, sunt aici. Dacă nu… voi învăța să trăiesc cu dorul.”

Nu am primit răspuns mult timp. Dar într-o zi Ioana a venit la mine singură. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Mamă… iartă-mă… Nu știu ce să fac… Paweł devine tot mai posesiv… Nu mă lasă nici pe mine să ies prea mult din casă… Mi-e frică uneori…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

Acum stau și mă întreb: oare câte mame trăiesc ca mine? Oare câte bunici devin umbre pentru nepoții lor? Unde se termină grija și unde începe sacrificiul inutil? Poate că nu eu sunt problema… Sau poate că toți suntem prizonieri ai fricii noastre.