„Dacă mă iubești, renunță la carieră!” Povestea mea despre sacrificii, iubire și pierderea sinelui

— Irina, nu mai pot. Nu mai pot să vin acasă și să mă simt ca un nimeni!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică din cartierul Titan, printre aburii cafelei de dimineață și mirosul de pâine prăjită. Mă uitam la el, cu mâinile tremurând ușor pe cana de ceai, încercând să-mi dau seama dacă vorbește serios sau e doar una dintre acele zile proaste la serviciu.
— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.
— Vreau să spun că nu mai pot trăi cu tine dacă tu continui să fii „șefa” în casă și la muncă. Mă simt umilit. Toți prietenii mei râd pe la colțuri că nevasta mea câștigă mai mult decât mine. Dacă mă iubești și vrei să rămânem împreună, renunță la jobul ăsta!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Parcă tot aerul din cameră dispăruse. Eu, Irina, fata care a crescut într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei, care a muncit pe brânci să ajungă manager de proiect într-o firmă IT, eram pusă acum să aleg între cariera mea și familia pe care o credeam solidă.

Nu a fost mereu așa. Pe Radu l-am cunoscut în liceu, la „Gheorghe Lazăr”. Era băiatul popular, cu glume bune și ochi verzi ca iarba după ploaie. Eu eram fata cu cărțile, mereu cu nasul în romane și vise mari. Ne-am îndrăgostit la balul bobocilor și de atunci am fost de nedespărțit. Am trecut împreună prin admiterea la facultate, chirii mizere și joburi prost plătite. Dar visam la mai mult.

Când am primit oferta de la firma asta mare, am crezut că e începutul unei vieți mai bune pentru amândoi. Salariul era dublu față de ce câștigam înainte, programul flexibil, colegii tineri și entuziaști. Radu m-a susținut la început. Sau cel puțin așa credeam.

— Bravo, iubito! Să arătăm lumii că se poate! îmi spunea el atunci.

Dar pe măsură ce eu avansam, el părea să se stingă. Îl vedeam cum vine tot mai abătut acasă, cum evită întâlnirile cu prietenii noștri comuni, cum nu mai râde la glumele mele. Într-o seară, după ce am primit o promovare neașteptată, l-am găsit pe balcon cu o bere în mână și privirea pierdută.

— Ce ai? l-am întrebat.
— Nimic… doar că mi-e dor de vremurile când eram noi doi împotriva lumii. Acum parcă tu ai lumea ta și eu pe a mea.

Am încercat să-l ajut. Am propus să mergem împreună în vacanțe, să ieșim mai des cu prietenii lui, să-l susțin în proiectele lui personale. Dar nimic nu părea să-l scoată din starea asta. Până când, într-o dimineață de sâmbătă, mi-a aruncat bomba: „Ori eu, ori jobul tău!”

M-am dus la mama plângând. Ea m-a privit lung și mi-a spus:
— Fata mea, bărbații români nu-s obișnuiți să fie „mai jos” decât femeile lor. Dar tu nu ești vinovată că ai muncit și ai reușit! Să nu-ți pierzi sufletul pentru orgoliul altuia.

Dar tata a avut altă părere:
— Irina, familia e pe primul loc. Dacă-l iubești pe Radu, trebuie să găsești o cale să-l faci să se simtă bărbat în casa lui.

M-am simțit sfâșiată între două lumi: cea a părinților mei, crescuți cu ideea că femeia trebuie să fie „stâlpul casei”, dar nu prea vizibil; și lumea mea, unde visam să fiu independentă și respectată pentru cine sunt.

Seara aceea a fost un coșmar. Radu stătea pe canapea, cu ochii în televizor. Eu plângeam în baie, încercând să-mi imaginez viața fără el sau fără jobul meu. Am ieșit și i-am spus:
— Nu pot să aleg acum. Am nevoie de timp.
— Timp pentru ce? Să te gândești dacă mă iubești?
— Timp să mă gândesc dacă mă mai iubesc pe mine însămi…

Au urmat zile grele. La birou nu mă puteam concentra. Colega mea, Mihaela, mi-a spus:
— Irina, nu ești singura care trece prin asta. Știi câte femei din firmă au divorțat pentru că soții lor nu au suportat succesul lor?

Am început să citesc forumuri pentru femei din România. Povești similare peste tot: femei care au renunțat la carieră pentru familie și au ajuns nefericite; femei care au ales cariera și au rămas singure; femei care au încercat să le aibă pe amândouă și au eșuat lamentabil.

Într-o zi, l-am găsit pe Radu făcând bagajele.
— Pleci?
— Da. La mama. Nu pot sta aici până nu te hotărăști.

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură într-un apartament prea mare pentru liniștea care s-a lăsat peste el.

Au trecut două luni. Am mers la terapie. Am vorbit cu prietenele mele. Am început să ies din nou la teatru, la film, la cafea cu colegele. Încet-încet, am început să-mi regăsesc bucuria de a trăi pentru mine însămi.

Radu m-a sunat într-o seară:
— Îmi lipsești… Dar nu pot trăi cu tine dacă nu renunți la job.
— Și eu te iubesc… Dar nu pot trăi cu mine dacă renunț la cine sunt.

Nu știu dacă am făcut alegerea corectă. Poate că am pierdut dragostea vieții mele pentru un vis profesional care mâine s-ar putea spulbera. Sau poate că am câștigat ceva mai important: respectul față de mine însămi.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E corect ca iubirea să ceară sacrificii atât de mari? Sau ar trebui să ne alegem mereu pe noi înșine?