De ce nu m-a sunat nimeni? – Povestea unei aniversări și a tăcerilor care dor

— De ce nu m-a sunat nimeni? vocea doamnei Mara răsună în receptor, spartă de o tăcere grea, în timp ce eu, cu telefonul lipit de ureche, încercam să găsesc un răspuns care să nu doară. Era deja trecut de ora zece seara, iar petrecerea lui Vlad, băiatul nostru cel mic, se terminase de câteva ore. Copiii dormeau, casa mirosea a tort și a baloane sparte, dar în sufletul meu se adunase o neliniște pe care nu reușeam să o alung.

— Mara, nu a fost cu intenție… am început eu, dar ea m-a întrerupt.

— Nu a fost cu intenție? Cum să nu fie? Toată lumea a fost acolo. Chiar și vecina, doamna Stancu! Dar eu? Eu ce sunt pentru voi?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Nu era prima dată când Mara simțea că nu-și găsește locul în familia noastră. De când murise socrul meu, parcă totul se schimbase. Soțul meu, Radu, se închidea tot mai mult în muncă, iar eu încercam să țin casa pe linia de plutire între serviciu, copii și griji mărunte. Dar Mara… Mara rămânea mereu la margine.

Petrecerea fusese improvizată. Vlad împlinise șapte ani și ne-am gândit să-l sărbătorim la țară, la casa bunicilor mei din Prahova. Am sunat câțiva prieteni, rudele apropiate, pe sora mea și pe fratele lui Radu. În agitația pregătirilor, am presupus că Radu o va anunța pe mama lui. El a crezut că am făcut-o eu. Și uite-așa, Mara a rămas singură acasă, cu telefonul pe masă și sufletul plin de întrebări.

— Nu știu ce să-ți spun, Mara… am greșit. Îmi pare rău, am spus încet.

— Nu-i prima dată când mă uitați. Dar știi ce doare cel mai tare? Că nici măcar nu v-ați gândit la mine. Că nu contez destul încât să vă întrebați: „Oare ce face mama?”

A închis telefonul înainte să apuc să-i spun ceva. Am rămas cu receptorul în mână și cu un nod în gât. M-am dus la Radu, care stătea pe terasă cu o bere în mână, privind în gol.

— Ai sunat-o pe mama ta?

— Nu… n-ai sunat-o tu?

— Nu… Am crezut că tu…

S-a ridicat brusc și a trântit sticla pe masă.

— Mereu facem așa! Mereu uităm de ea! Și apoi ne mirăm că e supărată!

Am tăcut amândoi. În liniștea aceea apăsătoare, am simțit cum fiecare dintre noi poartă vina asta ca pe o povară veche. Nu era doar despre o invitație uitată. Era despre toate momentele în care Mara fusese lăsată pe dinafară: la serbarea de la grădiniță când nu i-am spus ora exactă, la Crăciun când am decis să mergem la părinții mei pentru că „e mai aproape”, la Paște când am uitat să-i cerem rețeta ei de cozonac.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Mara stând pe banca din fața blocului nostru. Avea ochii umflați de plâns și o pungă cu mere în poală.

— Am venit să-i dau lui Vlad niște mere de la mine din grădină. Poate îi plac…

M-am așezat lângă ea fără să spun nimic. Am stat așa câteva minute, privind oamenii care treceau grăbiți spre piață.

— Știi… când erați mici, făceam orice ca să vă văd fericiți. Îmi aduc aminte cum vă coceam plăcinte noaptea ca să aveți calde dimineața. Acum… parcă nu mai e nevoie de mine pentru nimic.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu știam ce să-i spun ca să-i alin durerea.

— Mara, îmi pare rău… Chiar îmi pare rău. N-am vrut să te rănim.

— Știu că n-ați vrut. Dar uneori doare mai tare când nu vrei decât atunci când vrei.

A oftat adânc și s-a ridicat încet.

— Să-i spui lui Vlad că-l iubesc mult. Și că data viitoare poate mă chemați și pe mine…

Am privit-o cum pleacă încet spre stația de autobuz, cu pași mici și grei. În ziua aceea am decis să fac ceva diferit. Seara am mers cu Vlad la ea acasă, cu un tort mic și un desen făcut de el: „Te iubesc, bunica!”

Mara ne-a primit cu ochii în lacrimi și ne-a strâns pe amândoi la piept.

— Vedeți? Pentru asta trăiesc eu…

În drum spre casă, Vlad m-a întrebat:

— Mami, de ce era bunica tristă?

Am încercat să-i explic cât de important e să nu uităm niciodată de cei care ne iubesc necondiționat.

Acum mă întreb: câți dintre noi își dau seama cât de mult dor cuvintele nespuse? Cât valorează o invitație sau un simplu telefon pentru cineva care se simte singur? Poate ar trebui să ne întrebăm mai des: „Oare cine așteaptă azi un semn de la mine?”