Când familia înseamnă doar bani: Povestea unei nurori captive între datorie și iubire

— Iar sună, Vlad! Iar sună! — am strigat din bucătărie, cu mâinile încă ude de la vase. Telefonul vibra pe masă, iar pe ecran apărea, ca de obicei, „Mama Vlad”. Era a treia oară săptămâna asta. Am simțit cum mi se strânge stomacul, ca de fiecare dată când aud tonul acela fals-cald, urmat de „Ce mai faceți, dragii mei? Dar, să știți, am o problemă…”.

Vlad a oftat și a luat telefonul. Eu m-am retras în sufragerie, încercând să nu ascult, dar fiecare cuvânt părea să răzbată prin pereți. „Da, mamă… Da, știu… O să vedem ce putem face…”. Am închis ochii. Știam exact ce urmează: o nouă sumă, o nouă urgență, o nouă poveste despre cum pensia nu ajunge, despre cum tata-socru are nevoie de medicamente scumpe, despre cum vecina și-a schimbat mobila și „nu se poate să rămânem mai prejos”.

Când Vlad a închis, a venit la mine cu privirea pierdută. — Irina, trebuie să-i ajutăm. Nu pot să-i las așa. Sunt părinții mei.

— Vlad, noi când mai trăim pentru noi? Când mai punem și noi deoparte? Când mai mergem în concediu? — am izbucnit, fără să-mi pot stăpâni lacrimile. — De fiecare dată când primim salariul, deja știm că o parte nu e a noastră. Nu ți se pare nedrept?

A tăcut. Știam că-l doare, dar știam și că nu va avea curajul să le spună „nu”. Așa era el crescut: „Familia e pe primul loc, orice ar fi”. Dar eu? Eu nu mai eram familie? Copilul nostru, David, nu era și el pe primul loc?

Seara, după ce David a adormit, am stat pe întuneric, fiecare cu gândurile lui. Mi-am amintit de prima dată când am simțit că ceva nu e în regulă. Eram proaspăt căsătoriți, abia ne mutasem în apartamentul nostru mic din Militari. Socrii au venit în vizită cu o listă de „sfaturi” și, la final, cu o rugăminte: „Să știți că avem nevoie de ajutor cu rata la casă. Doar până ne revenim puțin”. Au trecut șapte ani de atunci. Nu s-au „revenit” niciodată.

Am încercat să discut cu Vlad, să-i explic că nu e normal ca fiecare bucurie să fie umbrită de grija banilor. — Irina, dacă nu-i ajutăm noi, cine să-i ajute? — mi-a răspuns, aproape șoptit. — Sunt bătrâni, nu se descurcă…

— Dar noi? Noi ne descurcăm? — am ridicat tonul, simțind cum mă sufoc. — Ți se pare normal să nu putem merge nici măcar la mare cu copilul, pentru că trebuie să le plătim lor facturile?

A doua zi, la serviciu, colega mea, Camelia, m-a văzut abătută. — Ce ai, Irina? Parcă ai văzut fantome…

Am izbucnit. I-am povestit totul, de la început. Camelia m-a ascultat cu răbdare, apoi a spus: — Știi, și la mine acasă e la fel. Numai că la noi cere fratele meu, nu părinții. Și tot așa, niciodată nu e de ajuns. Dar la un moment dat, trebuie să pui o limită. Altfel, te pierzi pe tine.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când Vlad a venit acasă, am încercat din nou. — Vlad, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu. Simt că trăim viața altora.

A tăcut mult timp. — Irina, știu că ai dreptate. Dar nu pot să le spun „nu”. Nu pot. Mă simt vinovat.

— Și eu mă simt vinovată față de noi. Față de David. Față de visurile noastre. Nu vreau să ajungem să ne urâm pentru că nu avem curajul să spunem ce simțim.

În weekend am mers la socri. Casa lor era mereu plină de lucruri noi: un televizor cu ecran mare, o canapea schimbată recent, perdele noi. Mama-soacră ne-a întâmpinat cu zâmbet larg: — Vai, ce bine că ați venit! Să știți că am găsit o ofertă la frigider, dar nu avem toți banii… Poate ne ajutați voi?

Am simțit cum îmi fierbe sângele. — Dar frigiderul vechi ce are? — am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— E vechi, dragă, nu se mai cade… Și oricum, voi sunteți tineri, aveți salarii bune…

Vlad s-a uitat la mine, așteptând parcă să intervin eu. Am simțit că dacă nu spun ceva acum, n-o voi mai face niciodată.

— Știți ceva? Poate că suntem tineri și muncim mult, dar și noi avem nevoie de lucruri. Și noi avem un copil de crescut. Nu putem mereu să vă ajutăm cu orice vă doriți. Avem și noi limitele noastre.

Mama-soacră a rămas cu gura căscată. Tata-socru s-a uitat la Vlad: — Asta-i educația pe care ai primit-o?

Vlad a roșit. — Tată, Irina are dreptate. Trebuie să ne gândim și la familia noastră.

A urmat o tăcere apăsătoare. Am plecat devreme, cu inima grea, dar și cu un sentiment ciudat de ușurare. Pentru prima dată, am spus ce simt.

Seara, Vlad m-a luat în brațe. — Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Poate că trebuia să fiu mai ferm de la început.

— Nu e vina ta. E greu să spui „nu” celor care te-au crescut. Dar dacă nu ne apărăm familia, cine o va face?

De atunci, lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Socrii au fost reci o perioadă, au făcut aluzii, au încercat să-l șantajeze emoțional pe Vlad. Dar noi am rămas uniți. Am început să punem bani deoparte pentru noi, pentru David, pentru visurile noastre.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost prea dură. Dar apoi mă uit la familia mea și știu că am ales corect.

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Câți ați avut curajul să spuneți „stop” când familia a însemnat doar bani? Cum ați reușit să vă regăsiți liniștea?