Nora mea și ecranul dintre noi

— Iar stă cu nasul în telefon, mormăi eu, încercând să-mi ascund iritarea în timp ce așez farfuriile pe masă. E duminică, prânzul de familie, și Irina, viitoarea mea noră, nu ridică ochii din ecran nici măcar când îi spun să se așeze. Radu, fiul meu, îi zâmbește cu blândețe, ca și cum nu ar vedea nimic în neregulă.

— Hai, Irina, lasă telefonul, te rog, îi spun, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

Ea oftează, își pune telefonul pe masă, dar degetele îi tremură ușor, ca și cum ar vrea să se întoarcă la el în orice clipă.

— Scuze, doamnă Maria, răspunde, fără să mă privească.

Mă uit la Radu. Îl știu de când era mic, cu genunchii juliți și ochii plini de vise. Acum e bărbat, dar parcă nu-l mai recunosc. S-a schimbat de când a cunoscut-o pe Irina, pe internet, cum altfel? Nu-mi place deloc ideea asta de relații virtuale. Pe vremea mea, oamenii se cunoșteau la dans, la coadă la lapte, nu pe Facebook sau Instagram.

— Mamă, Irina are un proiect important la muncă, de-aia stă pe telefon, încearcă el să mă liniștească.

— Da, sigur, proiect… mormăi eu, dar nu mai insist. Nu vreau ceartă, nu azi.

După masă, Irina dispare în camera lui Radu. Aud râsete și sunete de notificări. Mă simt ca o străină în propria casă. Mă uit la soțul meu, Doru, care citește ziarul și pare să nu observe nimic.

— Doru, ție ți se pare normal ce se întâmplă? îl întreb încet.

— Lasă-i în pace, Maria. Tineretul de azi așa e, cu telefoanele lor…

Dar eu nu pot să las lucrurile așa. Mă doare să văd cum fiul meu se îndepărtează de noi, cum fata asta îi ocupă tot timpul și tot sufletul. Nu gătește, nu ajută la nimic, nu vorbește decât despre seriale și aplicații. Cum să fie ea o soție bună pentru Radu?

Seara, când Irina pleacă acasă, îl trag pe Radu deoparte.

— Radu, tu chiar crezi că Irina e femeia potrivită pentru tine?

Se uită la mine cu ochii aceia mari, triști.

— Mamă, te rog… O iubesc. Știu că nu e ca tine sau ca bunica, dar lumea s-a schimbat. Dă-i o șansă.

Nu știu ce să-i răspund. Îmi vine să plâng. Îmi amintesc cum mama mea nu a acceptat-o niciodată pe Doru la început, pentru că era din alt sat. Dar eu am luptat pentru el. Oare acum sunt eu cea care greșește?

Trec săptămâni. Irina vine tot mai des la noi, dar nu se schimbă nimic. Într-o seară, o aud vorbind tare la telefon în bucătărie.

— Da, mamă, știu că Maria nu mă suportă. Dar nu pot să fiu altfel doar ca să-i plac!

Mă opresc în prag. Mă vede și se înroșește.

— Scuze, doamnă Maria… N-am vrut să…

— Nu-i nimic, Irina. Poate că ar trebui să vorbim deschis.

Ne așezăm la masă. Pentru prima dată, o privesc cu adevărat. E tânără, frumoasă, dar are o oboseală în ochi pe care n-am observat-o până acum.

— De ce nu vrei să te apropii de noi? o întreb direct.

— Mi-e teamă că nu o să mă acceptați niciodată. Că nu sunt destul de bună pentru Radu… Și telefonul e singurul loc unde simt că pot respira.

Mă lovește adevărul ei ca un pumn în stomac. Poate că am fost prea aspră. Poate că am judecat-o fără să încerc să o cunosc cu adevărat.

În următoarele zile încerc să fiu mai deschisă. O invit să gătim împreună, să mergem la piață. Uneori acceptă, alteori se retrage în lumea ei digitală. Dar văd că încearcă.

Apoi vine ziua când Radu mă anunță că vor să se mute împreună. Simt că mi se rupe sufletul.

— Mamă, trebuie să-mi trăiesc viața. Te rog, nu mă pune să aleg între tine și ea.

Plâng toată noaptea. Doru mă ține în brațe și-mi spune că trebuie să-l las să fie fericit.

Trec luni. Casa e mai goală fără Radu. Irina vine rar pe la noi, dar când vine, aduce flori și mă întreabă dacă am nevoie de ceva. Nu e nora pe care mi-am imaginat-o, dar e femeia pe care fiul meu a ales-o.

Într-o zi, primesc un mesaj de la Irina: „Vreau să vă mulțumesc că nu m-ați alungat. Știu că nu sunt perfectă, dar încerc.”

Mă uit la telefon și zâmbesc amar. Poate că tehnologia nu ne-a despărțit, ci doar ne-a obligat să ne cunoaștem altfel.

Oare câți dintre noi pierdem oameni dragi doar pentru că nu știm să-i ascultăm cu adevărat? Sau poate că, uneori, dragostea înseamnă să lași controlul și să accepți că fericirea copilului tău nu arată mereu așa cum ai visat tu?