Portofelul lui Vlad, închisoarea mea: Povestea unei femei care a uitat să viseze

— Irina, ai uitat din nou să plătești factura la lumină? De câte ori trebuie să-ți spun că nu ești în stare să ai grijă de nimic? Glasul lui Vlad răsună în bucătăria mică, cu pereții scorojiți, unde mirosul de cafea se amesteca cu cel de frică. Mă uit la el, cu ochii în pământ, și încerc să-mi adun curajul să răspund, dar cuvintele mi se blochează în gât. — Am plătit-o, Vlad. Doar că nu am găsit chitanța… — Normal, niciodată nu găsești nimic! De-aia nu te las să te ocupi de bani. Portofelul meu e singurul lucru care ține casa asta în picioare, nu tu! Înghit în sec și mă întorc la chiuvetă, spălând aceeași cană de trei ori, doar ca să nu-l privesc în ochi. Mă simt ca o umbră în propria viață, o femeie care a uitat să viseze, să râdă, să spere. Când m-am măritat cu Vlad, aveam douăzeci și trei de ani și o inimă plină de planuri. Visam să devin profesoară, să am copii, să călătoresc. Vlad era carismatic, sigur pe el, promitea o viață stabilă. Dar stabilitatea s-a transformat încet într-o cușcă. La început, nu am observat semnele. Era atent, mă răsfăța, dar încet-încet a început să controleze tot: cu cine vorbesc, unde merg, ce cumpăr. Portofelul lui era mereu la el, iar eu primeam bani doar pentru strictul necesar. — Ce-ți trebuie atâția bani? Nu-ți ajung pentru mâncare și facturi? Îmi era rușine să-i spun că aș vrea să-mi cumpăr o carte sau o rochie nouă. — Nu, Vlad. E suficient, mințeam mereu. Prietenele mele, Andreea și Mihaela, mă întrebau din ce în ce mai rar dacă ies la cafea. Mă scuzam mereu: „Nu pot, Vlad are nevoie de mine acasă.” În realitate, Vlad nu voia să ies. — Ce să cauți tu cu ele? Numai prostii vorbesc femeile astea. Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi o fotografie cu mine de la absolvire. Zâmbeam larg, cu ochii plini de lumină. Am început să plâng, încet, să nu mă audă Vlad. Mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt. Seara, când Vlad a venit acasă, mi-a aruncat portofelul pe masă. — Ia, vezi dacă poți să faci ceva util cu banii ăștia. Am simțit că mă umilesc, dar am luat banii și i-am pus la loc. — Vlad, aș vrea să mă angajez. Poate la grădinița din cartier… — Să te angajezi? Și cine are grijă de casă? De ce să muncești, când ai tot ce-ți trebuie aici? — Nu am tot ce-mi trebuie, Vlad. Nu mai am nimic din ce eram… — Nu începe cu prostiile astea! Dacă nu-ți convine, ușa e acolo! Am tăcut. Nu aveam unde să mă duc. Părinții mei erau departe, iar fratele meu, Radu, abia se descurca cu familia lui. Într-o seară, după o ceartă mai urâtă, am ieșit pe balcon și am privit orașul. M-am întrebat dacă cineva ar observa dacă aș dispărea. Am simțit o dorință nebună să fug, să las totul în urmă. Dar m-am gândit la copiii mei, Ana și Paul, care dormeau liniștiți în camera lor. — Mamă, de ce plângi? m-a întrebat Ana într-o dimineață. — Nu plâng, iubita mea. Doar mi-a intrat ceva în ochi. — Să nu fii tristă, mami. Eu te iubesc mult! Am strâns-o în brațe și am simțit că nu pot renunța la ei. Dar nici nu mai puteam trăi așa. Într-o zi, Mihaela m-a sunat pe ascuns. — Irina, trebuie să faci ceva! Nu meriți să trăiești așa. — Ce să fac, Mihaela? Unde să mă duc? — Vino la mine. Stai cât ai nevoie. Am închis telefonul și am început să plâng. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că am o opțiune. În noaptea aceea, Vlad a venit acasă beat. M-a acuzat că îi ascund bani, că nu sunt bună de nimic. M-a împins și am căzut peste masa din sufragerie. Ana a început să plângă. — Ajunge! am țipat pentru prima dată. Ajunge, Vlad! S-a uitat la mine șocat. Nu mă mai văzuse niciodată așa. — Dacă nu-ți convine, pleacă! — O să plec! În dimineața următoare, am strâns câteva haine pentru mine și copii și am plecat la Mihaela. Vlad a încercat să mă sune, dar nu i-am răspuns. Mihaela m-a primit cu brațele deschise. — O să fie greu, Irina, dar nu ești singură. Au trecut luni de atunci. Încă mă lupt cu frica, cu rușinea, cu vina. Dar Ana și Paul zâmbesc din nou. Am găsit un job la grădiniță și, pentru prima dată după ani, am cumpărat o carte doar pentru mine. Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am distrus familia copiilor mei. Dar apoi mă uit la ei și văd că sunt liniștiți, că nu mai trăiesc în teroare. Oare câte femei trăiesc încă în tăcere, cu sufletul strivit între portofelul unui bărbat și visele lor uitate? Câte dintre noi mai au curajul să spună: „Ajunge!”?