Sub același acoperiș: Povestea unei trădări și a unei familii sfâșiate

— Cum ai putut să-mi faci asta, Vlad? vocea mea tremura, deși încercam să par puternică. Mă uitam la el, în mijlocul bucătăriei noastre, cu mâinile strânse pe marginea mesei, ca și cum aș fi vrut să mă agăț de ceva ca să nu mă prăbușesc. Vlad nu spunea nimic. Ochii lui fugeau, căutând orice altceva decât privirea mea. Pe masă, între noi, stătea telefonul lui, cu mesajele acelea pe care nu le mai putea nega. Și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, în buzunarul gecii lui găsisem plicul cu bani, banii pe care îi strânsesem pentru ratele la apartament.

Totul a început să se destrame cu câteva luni înainte, dar nu am vrut să văd. Vlad venea târziu acasă, mereu obosit, mereu cu scuze. Eu, prinsă între serviciu, copii și gospodărie, am crezut că e doar stresul. Dar în seara aceea, când am găsit mesajele de la Irina, colega lui de la firmă, și am văzut cât lipsesc din banii de pe card, am simțit că mi se rupe ceva în suflet.

— Nu e ceea ce crezi, a încercat el, dar vocea îi era stinsă. — Atunci ce e, Vlad? Să-mi explici tu, că eu nu mai înțeleg nimic. Ai luat banii copiilor tăi ca să-i dai amantei tale? Am urlat, și copiii, Ana și Radu, au apărut în ușă, speriați. M-am grăbit să-i liniștesc, dar nu știam nici eu cum să mă liniștesc.

În noaptea aceea n-am dormit. Am stat pe canapea, cu ochii în tavan, ascultând cum Vlad își face bagajul. Dimineața, când a plecat, am simțit un gol imens. Mama m-a sunat, a simțit că ceva nu e în regulă. — Martina, ce s-a întâmplat? — Nimic, mamă, doar sunt obosită. Dar vocea mi s-a frânt și am izbucnit în plâns.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vecinii șușoteau, copiii mă întrebau unde e tata. La serviciu abia mă puteam concentra. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat la ea în birou. — Martina, dacă ai nevoie de timp, spune-mi. Nu trebuie să treci singură prin asta. Dar eu nu voiam să fiu o victimă. Voiam să lupt pentru copiii mei, pentru mine.

Am încercat să vorbesc cu Vlad. L-am chemat la o cafenea, să nu ne audă copiii. — Vlad, de ce? De ce ai ales să ne trădezi așa? El a ridicat din umeri. — Nu știu… M-am simțit sufocat. La muncă era greu, acasă totul era pe repede înainte. Irina mă asculta… și cu banii… am vrut să-i fac o surpriză, dar m-am pierdut. — O surpriză cu banii copiilor tăi? Nu ți-e rușine?

A tăcut. Am văzut pentru prima dată regret în ochii lui, dar nu era de ajuns. — Vlad, nu mai putem continua așa. Trebuie să-ți asumi ce ai făcut. Copiii au nevoie de stabilitate, iar eu… eu am nevoie de adevăr.

Au urmat luni grele. Am mers la psiholog cu Ana și Radu. Ana avea coșmaruri, Radu se închidea în el. Mama venea des pe la noi, încerca să mă ajute cu mâncarea și curățenia. Sora mea, Alina, mă certa: — Ți-am spus eu că Vlad nu e de încredere! Dar nu voiam să aud reproșuri. Voiam doar să găsesc o cale să merg mai departe.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am găsit curajul să mă uit în oglindă și să mă întreb: Cine sunt eu fără Vlad? O mamă singură, o femeie trădată? Sau cineva care poate să ierte și să construiască din nou?

Vlad a încercat să se întoarcă. A venit cu flori, cu promisiuni. — Am greșit, Martina. Vreau să repar totul. Dar eu nu mai eram aceeași. — Vlad, nu pot uita ce ai făcut. Poate că într-o zi te voi ierta, dar nu azi. Copiii au nevoie de tine ca tată, dar eu am nevoie de liniște.

Am început să mă redescopăr. Am ieșit cu prietenele mele, am început să pictez din nou, așa cum făceam înainte să mă căsătoresc. Am găsit putere în lucruri mici: o cafea băută în liniște dimineața, un zâmbet de la Ana, o îmbrățișare de la Radu.

Familia mea s-a schimbat. Nu mai suntem „familia perfectă” din pozele de pe Facebook. Suntem o familie care a trecut prin foc și a rămas în picioare. Vlad vine să-i vadă pe copii, dar între noi e o distanță pe care nu cred că o vom mai putea traversa vreodată.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă aș fi fost mai atentă la semne, dacă aș fi vorbit mai mult cu Vlad despre temerile și frustrările lui. Dar apoi îmi dau seama că nu pot schimba trecutul. Pot doar să aleg cum merg mai departe.

Mă uit la Ana și la Radu și știu că pentru ei trebuie să fiu puternică. Dar uneori, când casa e liniștită și gândurile nu-mi dau pace, mă întreb: Oare mai pot avea vreodată încredere cu adevărat? Oare rănile astea se vor vindeca vreodată sau doar învățăm să trăim cu ele?