Între privirea tatălui și visurile copilului: Povestea mea despre curaj și vindecare

— Nu mai suport să văd cum îl răsfeți! Nu așa am crescut eu copiii, Irina!
Vocea tatălui meu răsuna în sufrageria mică, iar privirile tuturor erau ațintite asupra mea. Mama își frământa mâinile pe șorț, fratele meu, Vlad, se uita în podea, iar fiul meu, Radu, se strângea lângă mine, cu ochii mari și umezi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mă uitam la Radu și vedeam în el toată fragilitatea copilăriei mele, toate visele pe care nu am avut curajul să le spun cu voce tare când eram de vârsta lui.

— Tata, te rog… nu mai ridica vocea, am șoptit, dar vocea mi-a tremurat.
— Nu mă înveți tu pe mine cum să vorbesc în casa mea! Dacă nu-i arăți ce-i disciplina, o să ajungă un nimeni!

Radu s-a lipit de mine și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. M-am ridicat încet de pe scaun și l-am luat de mână.

— Mergem în cameră, i-am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea.

În spatele ușii, Radu m-a privit cu ochi plini de întrebări.
— Mami, de ce e bunicul supărat pe mine? Eu nu am făcut nimic rău…

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc în plâns. Cum să-i explic unui copil de opt ani că uneori adulții își varsă frustrările pe cei mai mici și mai nevinovați? Cum să-i spun că bunicul lui, omul care m-a crescut cu mâna de fier, nu știe altfel să iubească decât prin reguli și așteptări imposibile?

Noaptea aceea am plâns în tăcere, lângă patul lui Radu. M-am rugat în gând să găsesc puterea să nu repet greșelile părinților mei. Să nu-l las pe Radu să creadă că iubirea se câștigă doar dacă ești perfect.

A doua zi dimineață, mama a venit la mine în cameră cu o cană de ceai.

— Irina, tatăl tău nu vrea să vă rănească… doar că el așa știe să fie părinte. Și tu ai crescut bine, nu?

Am simțit cum mă sufoc. Oare chiar am crescut bine? Sau doar am învățat să tac și să mă ascund?

— Mamă, eu nu vreau ca Radu să se teamă de mine. Vreau să știe că poate greși, că poate visa, că poate să fie el însuși…

Mama a oftat și mi-a pus mâna pe umăr.

— E greu să schimbi ce-ai învățat o viață întreagă, Irina. Dar poate tu poți mai mult decât am putut eu.

Cuvintele ei au rămas cu mine toată ziua. La prânz, tata a intrat în cameră fără să bată la ușă.

— Irina, hai să vorbim ca oamenii mari. Ce vrei să faci cu băiatul ăsta? Să-l lași să-ți urce în cap?

— Tata, Radu e doar un copil. Are nevoie de blândețe, nu de frică.

— Blândețe? Asta nu-l va ajuta în viață! Lumea nu-i blândă!

— Știu… dar poate dacă acasă găsește blândețe, va avea curaj să înfrunte lumea.

Tata a tăcut o clipă. L-am văzut pentru prima dată nesigur. Poate că și el ar fi avut nevoie de blândețe când era copil.

Seara, l-am găsit pe Radu desenând la biroul lui. Pe foaie era o casă mare, cu ferestre luminoase și oameni care zâmbeau.

— Ce desenezi, puiule?

— O casă unde toată lumea e fericită. Și unde nimeni nu țipă.

M-am așezat lângă el și l-am strâns în brațe.

— Știi, și eu mi-am dorit mereu o astfel de casă.

— Putem să o avem?

— Putem încerca împreună.

În zilele următoare, am început să pun limite. Când tata ridica vocea, îi spuneam calm că nu accept să vorbească așa în prezența lui Radu. Mama mă susținea din priviri, iar Vlad, timid, a început să mă ajute să-l scoată pe tata la plimbare când simțea că tensiunea crește.

Nu a fost ușor. Tata s-a supărat de multe ori, a trântit uși, a refuzat să vorbească cu mine zile întregi. Dar încet-încet, a început să observe că Radu e mai liniștit, că râde mai mult, că nu se mai ascunde după uși când cineva ridică vocea.

Într-o seară, l-am găsit pe tata stând pe bancă în fața blocului, privind în gol.

— Irina, poate ai dreptate… Poate că am fost prea aspru. Dar mi-a fost frică să nu văd că suferiți.

— Și mie mi-e frică, tata. Dar vreau ca Radu să nu poarte fricile noastre.

Tata a dat din cap încet și mi-a strâns mâna. Pentru prima dată, am simțit că nu mai suntem dușmani, ci doi oameni care încearcă să se vindece.

Astăzi, când îl văd pe Radu alergând prin parc, cu obrajii roșii de bucurie, știu că lupta mea nu a fost în zadar. Dar mă întreb: câți copii din România cresc încă sub povara așteptărilor și a fricii? Oare cât de greu e să rupem lanțurile trecutului și să ne permitem să fim blânzi unii cu alții?