Sergiu, băiatul cu părul de argint – între miracol și stigmat

— Ce-i cu copilul ăsta? Nu se poate, nu e al nostru! vocea tatălui meu a spart liniștea din salonul de la maternitate, făcându-mă să tresar. Țineam în brațe un ghemotoc de viață, fiul meu, Sergiu, cu pielea albă ca laptele și părul strălucitor, argintiu, ca o rază de lună. Niciunul dintre noi nu avea așa ceva în familie. Am simțit cum privirile asistentelor se opresc pe noi, cum șușotesc la colțuri. Am vrut să mă ridic și să fug, să-l ascund pe Sergiu de toți ochii aceia care nu vedeau decât o anomalie.

Mama s-a apropiat încet, cu ochii umezi: — Oana, spune-mi adevărul… E copilul lui Vlad? Sau…?

M-am simțit lovită în plex. Vlad era soțul meu de șapte ani, omul care mă ținuse de mână la fiecare ecografie. Cum puteau să creadă că aș fi făcut ceva? Dar părul acela… era imposibil de explicat. Vlad stătea într-un colț, palid, cu pumnii strânși. Nu spunea nimic. Tăcerea lui mă durea mai tare decât orice acuzație.

Primele zile acasă au fost un coșmar. Bunica a refuzat să-l țină în brațe pe Sergiu. — Nu-i normal, Oana. Ceva nu-i în regulă cu el. Poate e un semn…

Vecinele au început să vorbească. — Ai auzit? Oana a făcut un copil cu părul alb! Să vezi că nu-i al lui Vlad…

Mergeam pe stradă cu căruciorul și simțeam cum fiecare privire mă dezbracă de demnitate. O femeie s-a apropiat odată și mi-a spus pe șoptite: — Să nu-l lași la soare, dragă, poate i se topește părul…

Am plâns nopți întregi, cu Sergiu la piept. Îl priveam cum doarme liniștit, fără să știe ce furtună a stârnit venirea lui pe lume. Vlad s-a retras tot mai mult în el. Nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri banale. Într-o seară, l-am găsit pe balcon, fumând nervos.

— Vlad, te rog… Spune-mi ce gândești.

— Nu știu ce să cred, Oana. Toată lumea vorbește. Nici nu mai pot merge la serviciu fără să mă întrebe cineva dacă e al meu. Tu știi ceva și nu-mi spui?

— Vlad! Cum poți să spui asta? Am făcut toate analizele împreună! Sergiu e copilul nostru!

— Atunci de ce arată așa?

Am căutat răspunsuri la medici. Un dermatolog mi-a spus că ar putea fi o formă rară de albinism parțial sau o mutație genetică spontană. Dar nimeni nu-mi garanta nimic. Am făcut teste genetice. Rezultatul: Sergiu era fiul nostru biologic.

Am arătat hârtia tuturor. Vlad a citit-o de zeci de ori, dar ceva se rupsese între noi. Mama încă ofta când îl vedea pe Sergiu. Tata nu mai venea pe la noi deloc.

La grădiniță a fost și mai greu. Copiii râdeau de el: — Uite-l pe Moș Crăciun! — Fantoma! — Vrăjitorul!

Sergiu venea acasă cu ochii roșii și refuza să mai iasă în parc. Într-o zi l-am găsit ascuns sub pat.

— Mami, de ce sunt așa? De ce nu am părul ca ceilalți?

Mi s-a rupt sufletul. L-am strâns la piept și i-am spus: — Pentru că ești special, puiule. Pentru că Dumnezeu te-a vrut altfel.

Dar nu era suficient. Am început să caut grupuri de sprijin online, să citesc despre copii diferiți. Am găsit o asociație pentru părinții copiilor cu afecțiuni rare și am mers la o întâlnire. Acolo am întâlnit-o pe Irina, mama unei fetițe cu sindrom Down.

— Știi ce mi-a spus cineva odată? Că oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg. Dar dacă tu îi arăți copilului tău că ești mândră de el, lumea va începe să vadă altceva.

Am început să ies cu Sergiu în parc fără să-l mai ascund sub căciulițe. L-am înscris la cursuri de pictură și am postat pe Facebook poze cu lucrările lui și cu zâmbetul lui larg, sub părul acela argintiu care strălucea în soare.

Au apărut și reacții frumoase: — Ce copil frumos! — Ce ochi luminoși are! — Parcă e din povești!

Dar prejudecățile nu au dispărut peste noapte. La școală, unii părinți au cerut ca Sergiu să fie mutat din clasă, „să nu-i sperie pe ceilalți”. Directoarea m-a chemat la o discuție:

— Doamnă Popescu, poate ar fi bine să-l transferați la o școală specială…

— Sergiu nu are nicio problemă intelectuală! Doar părul e diferit!

Am luptat cu toate forțele mele. Am scris petiții, am vorbit la ședințe cu părinții, am adus medici care să explice situația.

Într-o zi, Sergiu a venit acasă cu un desen: el și încă doi copii ținându-se de mână sub un curcubeu.

— Azi am jucat fotbal cu Andrei și Radu! Nu m-au mai strigat Moș Crăciun!

Atunci am plâns pentru prima dată de fericire.

Vlad a început încet-încet să se apropie din nou de noi. Într-o seară l-am văzut pieptănându-l pe Sergiu și spunându-i: — Să știi că ai cel mai tare păr din lume!

Familia noastră încă poartă cicatricile acestor ani grei. Tata tot nu vine la zilele lui Sergiu. Mama încă oftează când îl vede, dar îl îmbrățișează uneori fără să-și dea seama.

M-am întrebat adesea: dacă Sergiu ar fi fost „normal”, am fi fost mai fericiți? Sau poate tocmai această încercare ne-a făcut mai puternici?

Acum îl privesc pe băiatul meu alergând prin curte, cu părul lui argintiu fluturând în soare și mă întreb: oare cât timp va mai trebui să luptăm pentru dreptul de a fi diferiți? Poate că povestea noastră îi va ajuta pe alții să vadă frumusețea dincolo de aparențe… Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?