Fiul meu, străinul de lângă mine: Adevărul pe care nu am vrut să-l văd

— Mark, unde te duci la ora asta? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul din voce. Era trecut de miezul nopții, iar el își trăgea hanoracul pe umeri, evitându-mi privirea.

— Mă duc la Alex, să învățăm pentru teză, a mormăit, dar știam că minte. Îl știam după felul în care își mușca buza de jos, după felul în care nu-și găsea cuvintele. Dar am tăcut. Ca de obicei.

Adevărul e că, de ani buni, Mark era un străin în casa noastră. Îl vedeam doar la masă, când își lua grăbit farfuria și se retrăgea în cameră. Îi lăsam bilețele pe frigider, îi trimiteam mesaje, dar răspunsurile lui erau scurte, reci, ca niște pietre aruncate în apă. Soțul meu, Sorin, spunea mereu: „Lasă-l, e adolescent, are nevoie de spațiu.” Dar eu simțeam că e mai mult de atât. Simțeam că-l pierd, dar nu știam cum să-l opresc.

Totul s-a schimbat într-o seară de noiembrie, când telefonul a sunat isteric la ora două dimineața. Era numărul de la spital. „Doamna Ionescu? Fiul dumneavoastră a fost adus la Urgențe. Vă rugăm să veniți cât mai repede.”

Am condus ca o nebună prin ploaia rece, cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan. Pe holul spitalului, l-am găsit pe Mark întins pe un pat, palid, cu perfuzii în braț. Lângă el, o fată cu părul vopsit mov, pe care nu o mai văzusem niciodată, îi ținea mâna și plângea. Când m-a văzut, s-a ridicat brusc și a ieșit fără să spună nimic.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, cu vocea spartă.

— A leșinat în club, mi-a spus asistenta. Consumul de alcool și… alte substanțe. Ați știut că are probleme?

Nu, nu știusem. Nu știam nimic. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru, cum tot ce credeam că știu despre fiul meu se destramă ca o pânză veche.

Când Mark s-a trezit, m-a privit cu ochi goi, obosiți. Am încercat să-l iau de mână, dar și-a tras brațul.

— De ce ai făcut asta? am șoptit.

— Nu contează, a zis el. Oricum nu te interesează.

M-au durut cuvintele lui mai tare decât orice. Am încercat să-i spun că-l iubesc, că vreau să-l ajut, dar părea că nu mă aude. În zilele următoare, am aflat mai multe despre viața lui secretă decât în toți anii de când era copil. Prietenii lui veneau la spital, îi aduceau reviste, îi spuneau glume pe care nu le înțelegeam. O fată, Irina, mi-a spus într-o zi:

— Mark e un tip fain, dar e foarte singur. Mereu zice că nu are cu cine vorbi acasă.

Am simțit cum mă sufoc de vinovăție. Cum de nu am văzut? Cum de nu am întrebat mai mult? Cum de am lăsat distanța asta să crească între noi?

Sorin a venit la spital o singură dată. S-a uitat la Mark, a dat din cap și a plecat. Acasă, a spus doar atât: „E vina ta. L-ai cocoloșit prea mult.”

Am plâns în baie, cu capul în prosop, să nu mă audă nimeni. M-am gândit la toate momentele în care am ales să tac, să nu-l deranjez, să nu-l supăr. La toate dățile când am pus cariera pe primul loc, când am venit târziu acasă și l-am găsit dormind, când am crezut că dacă îi ofer totul material, va fi fericit.

Într-o zi, Mark mi-a spus:

— Mamă, tu nu știi nimic despre mine. Nu știi ce-mi place, nu știi ce mă doare. Ai fost mereu prea ocupată cu ale tale.

Am vrut să-i spun că am făcut totul pentru el, dar mi-am dat seama că nu mai contează. Cuvintele mele nu-l mai atingeau. Era prea târziu.

După externare, Mark a acceptat să meargă la terapie. Am mers și eu, la insistențele psihologului. Am învățat să ascult, să nu mai judec, să nu mai cred că știu eu ce e mai bine pentru el. Dar drumul spre împăcare e lung și greu. Uneori, Mark încă mă privește ca pe o străină. Alteori, îmi zâmbește timid, ca și cum ar vrea să-mi dea o șansă.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să repar tot ce am stricat. Nu știu dacă voi mai fi vreodată mama de care are nevoie. Dar încerc, zi de zi, să fiu acolo, să nu mai fug de adevăr.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ne cunoaștem cu adevărat copiii? Câți dintre noi avem curajul să-i ascultăm, să-i vedem așa cum sunt, nu așa cum ne-am dori să fie?