Când familia nu mai e acasă: Povestea Anei din Drumul Taberei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei pe care o făcusem pentru prânz. Mă uitam la mâinile mele, tremurânde, încercând să nu las lingura să cadă. Ioana, fiica mea, stătea în picioare, cu ochii roșii de oboseală și nervi, iar eu simțeam cum aerul se îngroașă între noi.

— Ce nu mai poți, mamă? — am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși inima îmi bătea nebunește.

— Nu mai pot să am grijă de tine și de Mara și de serviciu și de tot! Nu vezi că nu mai am viață? — a izbucnit ea, trântind telefonul pe masă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam reproșuri, dar niciodată nu fusese atât de directă. Am vrut să-i spun că nu cer mult, că încerc să ajut cât pot, dar cu fiecare an simt cum mă lasă puterile. Am 74 de ani și, de când a murit soțul meu, stau cu Ioana și cu Mara, nepoata mea de 10 ani, într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei. Nu am vrut niciodată să fiu o povară.

În acea după-amiază, am plecat să o iau pe Mara de la școală. Pe drum, am trecut pe lângă un grup de mame care râdeau, discutând despre vacanțe și planuri de weekend. M-am simțit invizibilă, ca o umbră care nu mai are loc în lumea asta. Când am ajuns la școală, am văzut-o pe Mara alergând spre mine, cu ghiozdanul mai mare decât ea. M-a îmbrățișat strâns, iar pentru o clipă am uitat de tot.

Seara, după ce Mara s-a culcat, am auzit-o pe Ioana vorbind la telefon, în șoaptă, dar destul de tare cât să aud din camera mea:

— Nu mai rezist. Mă gândesc serios să o duc pe mama la un cămin. Nu mai pot, mă termină psihic. Da, știu că e greu, dar nu mai am de ales. Mara are nevoie de mine, serviciul mă stoarce, iar mama… Nu mai e ca înainte. Uită lucruri, se încurcă, mă face să mă simt vinovată pentru orice.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am stat nemișcată, cu ochii în tavan, până târziu în noapte. Mă întrebam unde am greșit. Am muncit o viață întreagă, am crescut-o singură pe Ioana după ce tatăl ei ne-a părăsit, am făcut sacrificii, am renunțat la visele mele pentru ca ea să aibă tot ce-i trebuie. Și acum, când am nevoie de puțină căldură, sunt o povară.

A doua zi, la micul dejun, Ioana era tăcută. Mara a observat tensiunea și a încercat să ne facă să râdem, povestind ceva de la școală. Am zâmbit, dar simțeam că mă sparg pe dinăuntru. După ce au plecat, am început să strâng lucrurile mele. Nu multe: câteva haine, poze vechi, o carte de rugăciuni și o scrisoare de la soțul meu, pe care o citeam când mă simțeam singură.

Când Ioana s-a întors de la serviciu, m-a găsit cu valiza pe hol.

— Ce faci, mamă? — m-a întrebat, speriată.

— Plec. Nu vreau să-ți mai fiu povară. Am auzit ce ai spus aseară. Nu te învinovățesc. Poate așa e mai bine pentru toți.

A început să plângă. S-a așezat pe jos, lângă mine, și a spus printre suspine:

— Nu vreau să pleci, dar nu mai știu cum să fac față. Sunt epuizată. Mă simt prinsă între tine și Mara, și nu mai am aer. Nu vreau să te rănesc, dar simt că mă pierd pe mine.

Am luat-o de mână. Am plâns amândouă, fără cuvinte. Am înțeles atunci că nu doar eu sufăr. Și ea e prizonieră într-o viață care nu-i mai aparține. Dar eu? Unde să mă duc? La un azil, printre străini? Să-mi petrec ultimele zile privind pe geam, așteptând vizite care poate nu vor mai veni?

În zilele următoare, am încercat să vorbim deschis. Am mers împreună la un psiholog de familie. Ne-a ajutat să ne spunem ce avem pe suflet, fără să ne judecăm. Ioana a recunoscut că se simte vinovată, dar și neputincioasă. Eu am recunoscut că mi-e frică de singurătate, de uitare, de moarte.

Am decis să încercăm să găsim ajutor. Am angajat o doamnă din cartier, tanti Viorica, să vină de două ori pe săptămână să mă ajute cu treburile grele. Ioana a început să-și ia câteva ore libere pentru ea însăși. Mara a învățat să fie mai atentă cu mine, iar eu am încercat să nu mă mai simt vinovată că exist.

Dar rana a rămas. De fiecare dată când aud la televizor despre bătrâni abandonați, mă întreb dacă nu cumva și eu voi ajunge acolo. Oare familia mai înseamnă ceva în ziua de azi? Sau suntem doar niște străini care împart același acoperiș?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar mă întreb: câți dintre noi trăim cu teama că nu mai avem loc în propria familie? Și ce putem face ca să nu ajungem niște umbre în casele noastre?