Tata, cine sunt eu pentru tine?

— Tati, tu mă iubești chiar și când greșesc?

Cuvintele Mariei au răsunat în bucătăria mică, printre aburii de la supa de cartofi și zgomotul ploii care bătea în geam. Avea doar șase ani, dar privirea ei părea să-mi străpungă sufletul. M-am oprit din amestecat, cu lingura tremurând în mână. Ioana, soția mea, a ridicat ochii din telefon și a oftat, ca și cum întrebarea ar fi fost adresată și ei.

— Normal că te iubesc, puiule, am spus, dar vocea mi-a ieșit mai stinsă decât aș fi vrut.

Maria s-a uitat la mine cu suspiciune, de parcă ar fi simțit că nu spun tot adevărul. Și poate chiar nu spuneam. Pentru că, în adâncul meu, mă întrebam dacă sunt cu adevărat tatăl de care are nevoie. Dacă nu cumva greșelile mele, certurile cu Ioana, lipsurile, îi vor lăsa răni pe care nu le va putea vindeca niciodată.

Nu am avut niciodată un model de tată. Al meu a plecat când aveam opt ani, lăsând-o pe mama să se descurce singură cu trei copii într-un apartament de două camere din Berceni. Am crescut cu promisiunea că eu voi fi altfel. Dar când Maria a venit pe lume, la doar douăzeci și trei de ani, nu eram pregătit. Ioana și cu mine abia terminaserăm facultatea, nu aveam serviciu stabil, iar părinții ei ne priveau mereu cu o urmă de reproș.

— Nu trebuia să vă grăbiți, ne spunea soacra mea, doamna Lidia, de fiecare dată când venea în vizită. Copiii nu sunt o jucărie!

Ioana se închidea în baie și plângea, iar eu mă simțeam neputincios. Mă angajasem la un call-center, schimburi de noapte, salariu mic, dar era tot ce găsisem. În fiecare dimineață, când mă întorceam acasă, o găseam pe Maria dormind cu capul pe pieptul Ioanei, iar eu mă simțeam un intrus în propria familie.

Certurile au început să devină tot mai dese. Ioana îmi reproșa că nu sunt destul de prezent, că nu o ajut, că nu știu să fiu tată. Eu îi spuneam că fac tot ce pot, dar în sinea mea știam că nu e suficient. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Ioana a izbucnit:

— Dacă nu te schimbi, o să plec la mama!

Am rămas mut. M-am uitat la Maria, care se juca pe covor cu păpușa ei preferată, și am simțit cum mă sufoc. Nu voiam să repet greșelile tatălui meu. Dar nici nu știam cum să fiu altfel.

Într-o zi, după o noapte albă la muncă, am găsit-o pe Ioana împachetând hainele Mariei. M-am panicat.

— Ce faci? Unde pleci?

— La mama. Nu mai pot, Mihai. Nu mai pot să trăiesc așa, cu tine mereu obosit, mereu absent. Maria are nevoie de stabilitate, nu de un tată care vine acasă doar să doarmă.

Am încercat să o opresc, să-i promit că o să fie mai bine. Dar nu m-a crezut. A plecat, iar casa a rămas pustie. Zilele următoare au fost un coșmar. Mergeam la muncă ca un robot, iar acasă mă uitam la jucăriile Mariei împrăștiate prin cameră. Mă simțeam gol.

După o săptămână, am primit un mesaj de la Ioana: „Maria vrea să te vadă.” Am alergat la blocul doamnei Lidia, cu inima cât un purice. Maria m-a întâmpinat la ușă cu un desen: eu, ea și Ioana, ținându-ne de mână sub un curcubeu. Am plâns ca un copil.

— Tati, tu vii acasă?

— O să încerc, puiule. O să fac tot ce pot.

Am început să merg la terapie. Nu a fost ușor să recunosc că am nevoie de ajutor. Dar psihologul, domnul Radu, m-a ajutat să înțeleg că nu trebuie să fiu perfect. Că e normal să greșesc, dar important e să-mi asum greșelile și să încerc să fiu mai bun.

Am vorbit cu Ioana. I-am spus tot ce simt, toate temerile mele. Am plâns amândoi. Am decis să încercăm din nou, dar cu reguli noi: mai mult timp împreună, mai puține reproșuri, mai multă sinceritate.

Nu a fost ușor. Au fost zile când am vrut să renunț. Dar Maria era acolo, cu zâmbetul ei, cu întrebările ei care mă făceau să mă uit în oglindă și să mă întreb cine sunt cu adevărat.

Într-o seară, după ce am citit povestea preferată a Mariei, ea m-a luat de mână și mi-a spus:

— Tati, chiar dacă greșești, eu tot te iubesc.

Atunci am înțeles că dragostea nu înseamnă perfecțiune. Înseamnă să fii acolo, să lupți, să ceri iertare și să mergi mai departe.

Acum, când mă uit la Maria și la Ioana, știu că nu sunt tatăl perfect. Dar sunt tatăl care nu a fugit. Care a ales să rămână și să lupte pentru familia lui.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne recunoaștem greșelile și să încercăm să fim mai buni? Ce înseamnă, de fapt, să fii un părinte bun în lumea asta plină de presiuni și așteptări?