Străină în propria mea casă: Povestea unei femei care a învățat să spună „nu”

— Milica, ai pus sare în ciorbă? Parcă tot nu are gust!
Vocea soacrei mele, doamna Elena, răsună din bucătărie ca un clopot spart. Mă opresc din spălatul vaselor și inspir adânc, încercând să-mi adun răbdarea. E sâmbătă dimineața, ora 9, iar apartamentul nostru de pe Bulevardul Unirii e deja plin de mirosuri, voci și pași grăbiți. Socrul meu, domnul Ion, butonează telecomanda, schimbând canalele fără să se uite la mine. Nicolae, soțul meu, stă la calculator, cu căștile pe urechi, prefăcându-se ocupat.

Mă simt ca o umbră în propria mea casă. De fiecare dată când vin socrii, devin invizibilă. Ei aduc cu ei obiceiurile lor din Pitești, iar eu trebuie să mă adaptez. Mă întreb dacă cineva vede cât de obosită sunt, cât de mult mă doare să nu am niciun cuvânt de spus. Mă simt ca o cameristă care nu primește niciodată mulțumiri.

— Milica, vezi că ai uitat să ștergi praful de pe bibliotecă! — strigă din nou Elena, cu o voce tăioasă.
— Da, imediat, răspund încet, deși mi-aș dori să pot spune: „Nu e treaba ta!”

Nicolae mă privește fugar, dar nu spune nimic. Îl văd cum se strânge la față, dar nu intervine. Știu că nu vrea scandal. Știu că îi e mai ușor să tacă decât să-și supere părinții. Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta?

Într-o seară, după ce au plecat socrii, am izbucnit:
— Nicolae, nu mai pot! Nu mai vreau să fiu invizibilă în casa mea! De ce nu le spui să nu mai vină atât de des?

El a oftat și a dat din umeri:
— Sunt părinții mei, Milica… Nu vreau să-i supăr. Știi cum e mama, dacă nu vine, se supără și plânge.

— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu plâng?

A tăcut. M-am simțit mai singură ca niciodată. Am început să mă întreb dacă nu cumva greșesc eu. Poate că așa trebuie să fie. Poate că rolul meu e să fiu mereu gazda perfectă, nora ascultătoare, femeia care tace și înghite.

Dar nu mai puteam. Într-o zi, după ce Elena a criticat din nou modul în care gătesc, am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit pe balcon și am plâns. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu mai pot. Mă simt ca o străină în casa mea.

Mama a tăcut o clipă, apoi mi-a spus:
— Milica, dacă nu-ți aperi tu locul, nimeni nu o va face. Spune ce simți. Nu te teme.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte. Am început să citesc despre limite personale, despre cum să spui „nu” fără să te simți vinovat. Am vorbit cu o prietenă, Simona, care mi-a spus:

— Știi, și eu am trecut prin asta. Dar la un moment dat am explodat și am zis: „Ajunge!” Și știi ce? Nu s-a prăbușit lumea. Poate ar trebui să încerci și tu.

A venit din nou weekendul. Socrii au intrat pe ușă cu sacoșe pline de mâncare, de parcă nu aș fi în stare să gătesc. Elena a început să inspecteze bucătăria:

— Milica, iar ai pus farfuriile invers! Știi că nu-mi place așa!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Dar de data asta, am respirat adânc și am spus:

— Doamnă Elena, vă rog să nu mai comentați cum aranjez lucrurile în casa mea. Aici eu decid cum stau farfuriile.

A rămas blocată. Socrul meu s-a uitat la mine ca la o străină. Nicolae a roșit și a încercat să schimbe subiectul.

— Milica, hai să nu facem scandal… — a șoptit el.

— Nu e scandal, e vorba de respect. Și eu merit respect în casa mea.

A fost prima dată când am spus ce simt. Mâinile îmi tremurau, dar m-am simțit eliberată. Elena a bombănit ceva, dar nu a mai comentat nimic toată ziua.

Seara, după ce au plecat, Nicolae m-a privit lung:
— Nu știu dacă ai făcut bine…

— Poate că nu, dar am făcut ceva pentru mine. Și asta contează.

Au urmat săptămâni tensionate. Elena nu mi-a mai vorbit la telefon. Nicolae era distant. Dar încet-încet, am început să mă simt mai bine. Am redecorat sufrageria cum am vrut eu. Am invitat prietene la cafea fără să cer voie nimănui. Am început să mă simt acasă.

Într-o zi, Elena m-a sunat:
— Milica, poate am exagerat și eu… Dar știi cum e, îmi place să mă simt utilă.

— Știu, dar și eu am nevoie de spațiul meu.

Nu a fost ușor. Încă mai sunt zile când mă simt vinovată sau când Nicolae oftează nemulțumit. Dar am învățat că fericirea mea contează. Că nu trebuie să fiu doar gazda perfectă sau nora ideală. Că am dreptul la viața mea.

Mă uit acum la apartamentul meu și zâmbesc. E casa mea. E viața mea. Și mă întreb: câte femei mai trăiesc ca mine, străine în propriul lor cămin? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Tu ai putea?