„Mama m-a trădat și a lăsat totul surorii mele”: Povestea unei moșteniri care a sfâșiat o familie

— Nu pot să cred, Livia! Cum să faci așa ceva? — am izbucnit, cu actul de succesiune tremurând în mâna mea. Pe holul îngust al apartamentului din Drumul Taberei, ecoul vocii mele s-a izbit de pereți, ca un strigăt de ajutor pe care nimeni nu-l putea auzi. Livia, sora mea mai mică, stătea cu ochii în pământ, jucându-se cu cheia de la apartament, aceeași cheie pe care o purtam amândouă la gât când eram copii.

Mama murise de două săptămâni. Încă simțeam mirosul ei de lavandă în perne, iar în dulap hainele îi atârnau cuminți, ca și cum ar fi urmat să se întoarcă oricând. Dar nu s-a mai întors. Și odată cu ea, a plecat și sentimentul acela de siguranță pe care îl aveam când eram împreună.

Nu mă așteptam la nimic complicat. Eram două surori, crescute de o mamă singură, după ce tata ne-a părăsit când aveam șapte ani. Am tras amândouă greul, am împărțit totul: haine, jucării, vise. Eu am rămas acasă, am avut grijă de mama când s-a îmbolnăvit, am renunțat la multe pentru ea. Livia a plecat la facultate în Cluj, apoi s-a angajat la o firmă de publicitate și venea rar pe acasă.

Când notarul mi-a pus în față testamentul, am simțit că mi se taie respirația. Totul, absolut totul — apartamentul, economiile, bijuteriile bunicii — îi reveneau Liviei. Eu? Nimic. Nici măcar o fotografie, nici măcar un cuvânt de consolare.

— Nu știu ce să zic, Ana… — a murmurat Livia, evitându-mi privirea. — Mama a zis că așa e mai bine. Că tu ai stat cu ea, ai avut parte de tot ce a putut să-ți ofere.

— Și tu? Tu n-ai avut parte? Sau ți se pare corect să rămân pe drumuri după ce am avut grijă de ea până în ultima clipă?

Livia a ridicat din umeri, iar lacrimile i-au umplut ochii. Dar nu am simțit milă. Am simțit furie. O furie care mi-a ars pieptul și mi-a făcut mâinile să tremure.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Am dormit pe canapea, cu ochii la tavan, încercând să găsesc o explicație. De ce mama a făcut asta? De ce nu mi-a spus nimic? M-am gândit la toate momentele în care i-am adus ceaiul la pat, la nopțile în care i-am ținut fruntea când avea febră, la zilele în care am lipsit de la serviciu ca să o duc la doctor. Toate astea nu valorau nimic?

A doua zi am mers la notar. Am încercat să contest testamentul, dar mi s-a spus că e perfect legal. Mama l-a semnat cu două luni înainte să moară, lucidă, fără presiuni. Am ieșit din biroul notarului cu un gust amar în gură și cu sentimentul că nu mai am niciun loc pe lume.

Prietenii mei au încercat să mă consoleze:

— Ana, poate mama ta a avut motivele ei… Poate a vrut să vă împace cumva.

— Să ne împace? Sau să ne dezbine pentru totdeauna? — le-am răspuns, cu vocea stinsă.

Livia a început să vină tot mai des la apartament. Își aducea prietenii, râdea tare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu mă simțeam ca o străină în propria casă. Într-o seară, am găsit-o aruncând hainele mamei într-un sac de gunoi.

— Ce faci?! — am țipat.

— Ana, trebuie să facem loc… O să vând apartamentul.

Atunci am simțit că totul se prăbușește. Am început să plâng necontrolat, iar Livia s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat. Dar îmbrățișarea ei era rece, străină.

— Îmi pare rău… — a șoptit ea. — Dar nu pot să renunț la ce mi se cuvine.

Am plecat din apartament cu două valize și cu inima frântă. M-am mutat temporar la o prietenă, Irina, care m-a primit cu brațele deschise.

— Ana, trebuie să lupți! Nu poți să lași totul așa!

Dar nu mai aveam putere. Mă simțeam trădată nu doar de mama, ci și de sora mea. Zilele treceau greu, iar fiecare dimineață era o nouă luptă cu mine însămi.

Am început să merg la terapie. Psihologul m-a întrebat:

— Ce simți față de mama ta?

— Furie… și dor. Mult dor.

— Dar față de Livia?

— Nu știu… Poate ură. Poate invidie. Poate doar o tristețe fără margini.

Am încercat să vorbesc cu Livia. Am invitat-o la o cafea într-o zi ploioasă de noiembrie.

— Livia, chiar nu vezi cât rău ne-a făcut mama cu decizia asta?

Ea a oftat și a privit pe geam.

— Poate că mama a vrut să mă protejeze… Poate știa că tu ești mai puternică decât mine.

— Puternică? Crezi că asta e putere? Să rămâi singură pe lume?

A tăcut mult timp. Apoi mi-a spus:

— Ana, dacă vrei apartamentul, ți-l dau. Nu pot să trăiesc cu gândul că te-am pierdut.

Dar nu era vorba doar despre apartament. Era vorba despre încredere, despre iubire, despre tot ce pierdusem între timp.

Au trecut luni până când am reușit să accept că nu voi primi niciodată răspunsurile pe care le caut. Mama nu mai era aici să-mi explice de ce a ales așa. Livia și cu mine încercăm să reconstruim ceva din ce-am pierdut, dar rana e încă deschisă.

Mă uit uneori la cheia veche de la apartament și mă întreb: oare sângele chiar e mai gros decât apa? Sau banii pot rupe orice legătură, oricât de puternică ar fi ea?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că familia mai contează atunci când dreptatea e călcată în picioare?