Sub Același Acoperiș: Fisurile Nevăzute din Familia Mea
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mirosea a ciorbă de perișoare și a tutun vechi, iar din sufragerie răzbătea vocea răgușită a socrului meu, domnul Ilie, care bombănea la televizor.
Vlad a venit lângă mine, cu ochii lui obosiți, încercând să mă liniștească. — Te rog, Ana, încă puțină răbdare. Știi că tata nu se descurcă singur…
Am oftat adânc. De când murise soacra mea, doamna Maria, casa noastră din Pitești se schimbase. Pereții păstrau încă mirosul ei de levănțică, dar atmosfera era grea, apăsătoare. Domnul Ilie, cândva un bărbat glumeț și cald, devenise morocănos, suspicios și mereu nemulțumit. Orice făceam era greșit: ciorba nu avea gustul „ca la Maria”, hainele nu erau spălate „cum trebuie”, iar băiatul nostru, Radu, era „prea răsfățat”.
În fiecare dimineață, mă trezeam cu inima strânsă. Îl auzeam pe domnul Ilie trântind ușa la baie, bombănind că nu mai are apă caldă. La micul dejun, tăcea apăsat, iar când încercam să-l întreb ceva, răspundea sec sau ridica din umeri. Vlad pleca devreme la serviciu, iar eu rămâneam singură cu socrul și cu Radu. Încercam să păstrez aparențele pentru copil, dar uneori nu reușeam să-mi ascund lacrimile.
Într-o zi de sâmbătă, când Vlad era acasă, am încercat să discutăm toți trei. — Domnule Ilie, poate ar fi bine să vorbim despre cum ne putem ajuta unii pe alții, am spus cu voce joasă.
El s-a uitat la mine cu ochii lui mici și reci. — Eu nu am nevoie de ajutorul nimănui. Dacă Maria ar fi fost aici, n-aș fi ajuns să fiu o povară!
Vlad a încercat să intervină: — Tata, nu ești o povară. Doar că… trebuie să găsim o cale să ne fie bine tuturor.
Socru-meu s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon, trântind ușa. Am rămas cu Vlad privind în gol. Simțeam că mă sufoc.
Seara, după ce l-am culcat pe Radu, am ieșit pe balcon. Domnul Ilie fuma și privea în gol. M-am apropiat încet.
— Știți… și mie îmi e dor de doamna Maria. Și mie mi-e greu fără ea.
A tăcut o vreme, apoi a oftat greu.
— Tu ai familia ta. Eu nu mai am nimic.
— Suntem tot familie, am spus încet.
A râs scurt, amar. — Nu e la fel.
În acea noapte am plâns în pernă. Mă simțeam prinsă între datoria față de familie și nevoia mea de liniște. Vlad era tot mai absent, copleșit de serviciu și de tensiunile din casă. Radu începea să întrebe de ce bunicul e mereu supărat.
Odată, l-am auzit pe domnul Ilie vorbind singur în camera Mariei. — De ce m-ai lăsat cu străinii ăștia? Ce să fac eu cu ei?
M-a durut. Eu nu eram o străină. Îi eram noră de zece ani. Dar niciodată nu fusesem „de-a casei”.
Într-o duminică, am decis să plec cu Radu la pădure, să respirăm aer curat. Când ne-am întors, am găsit casa răvășită. Domnul Ilie căutase ceva prin dulapuri și aruncase hainele peste tot. Vlad încerca să-l calmeze.
— Unde e albumul cu poze de la nuntă? a strigat el.
— E la mine în dulap, i-am spus. Vreți să-l vedeți?
A luat albumul și l-a ținut strâns la piept. Pentru prima dată, am văzut lacrimi în ochii lui.
— Aici eram fericiți… Acum nu mai e nimic.
Am simțit un nod în gât. Am stat lângă el și am privit pozele împreună. Pentru câteva minute, am fost doar niște oameni care își plângeau pierderile.
Dar liniștea a fost scurtă. În zilele următoare, domnul Ilie a devenit și mai retras. Refuza să mănânce cu noi, nu vorbea decât cu Vlad. Într-o seară, am auzit o discuție între ei.
— Tată, Ana încearcă să te ajute. Nu poți continua așa.
— Nu vreau mila ei! Nici a ta!
— Nu e milă, e familie!
— Familia mea a murit odată cu Maria!
Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem acceptând să locuim împreună după moartea soacrei. Mama mea mă avertizase: „Ana, să nu stai sub același acoperiș cu socrii! Dragostea nu ține loc de liniște.” Dar eu crezusem că putem fi o familie unită.
Într-o zi, Radu a venit la mine și m-a întrebat: — Mami, bunicul nu ne iubește?
L-am strâns tare în brațe. — Ba da, puiule… doar că îi e foarte dor de bunica.
Nu știu dacă m-a crezut.
Au trecut luni de zile. Am încercat să găsim soluții: să-l implicăm pe domnul Ilie în activități, să-l ducem la biserică sau la prieteni. Nimic nu părea să-l scoată din carapacea lui de tristețe și resentiment.
Într-o seară, după o ceartă urâtă între Vlad și tatăl lui, am simțit că nu mai pot. Am ieșit în curte și am privit cerul plin de stele.
— Oare cât mai putem rezista așa? Oare e vina mea că nu reușesc să-i alin durerea? Sau poate unele răni nu se vindecă niciodată?
Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să păstrați armonia într-o familie sfâșiată de pierdere și neînțelegeri?