Tăcerea mamei: Între mândrie și iubire

— Maria, iar le-ai trimis bani? Glasul soțului meu, Ion, răsună tăios din pragul bucătăriei. Mă opresc din împachetatul banilor în plic și mă uit la el cu ochii umezi. — Ion, nu pot altfel. Copiii ăia n-au cu ce să se încalțe la școală. L-am văzut pe Vlad, cel mic, cu pantofii rupți la vârf… Mi-a venit să plâng.

Ion oftează adânc și se așază lângă mine. — Maria, nu-i vina ta că Radu și Camelia nu știu să-și gestioneze viața. Mereu îi scoți din necazuri și uite unde am ajuns: trăim din pensia noastră și tot lor le dăm. Nu vezi că nu se schimbă nimic?

Îmi mușc buza de jos și simt cum mi se strânge inima. Îl știu pe Ion, e dreptate ce spune, dar cum să stau cu mâinile în sân? Cum să-mi las nepoții să sufere pentru greșelile părinților lor?

Mă întorc în timp, la ziua când Radu a venit acasă cu Camelia, proaspăt căsătoriți. Aveau ochii plini de speranță și buzunarele goale. Le-am dat tot ce-am putut: mobila veche din sufragerie, covorul bun de la nuntă, chiar și verigheta mamei mele, ca să o vândă când au avut nevoie de bani pentru primul copil. Dar anii au trecut și nimic nu s-a schimbat. Radu a rămas același băiat visător, mereu cu capul în nori, mereu cu planuri mari care nu se împlinesc niciodată.

Camelia… Camelia e altfel. Mereu nemulțumită, mereu cu ochii după vecinele care-și schimbă telefoanele sau hainele. O aud uneori la telefon: „Mamă, iar n-am cu ce să mă duc la serviciu, mi-e rușine de colege.” Și atunci Radu vine la mine: „Mamă, nu ne poți împrumuta niște bani? Doar până la salariu…” Dar salariul vine și pleacă, iar datoriile rămân.

Într-o seară, după ce le-am trimis iar bani, am primit un mesaj de la Vlad: „Bunico, mulțumesc pentru adidași! Ești cea mai bună!” Am plâns toată noaptea. Nu pentru că mi-a mulțumit copilul, ci pentru că știam că fără mine ar fi fost batjocorit la școală.

Dar Ion are dreptate. Într-o zi, am decis să nu mai trimit nimic. Să văd ce se întâmplă dacă mă opresc. O săptămână întreagă am stat cu sufletul la gură. Niciun telefon de la Radu. Nicio veste de la Camelia. În a opta zi, a sunat telefonul:

— Mamă… Vlad are febră mare și nu avem bani de medicamente. Poți să ne ajuți?

Mi-a fugit pământul de sub picioare. Am alergat la farmacie și am dus eu pastilele. Când am intrat în apartamentul lor mic și dezordonat, am simțit un miros greu de sărăcie și neputință. Camelia stătea pe canapea cu ochii roșii de plâns. Radu era palid și tăcut.

— Mamă, nu știu ce să fac… Am încercat să mă angajez în altă parte, dar nu mă ia nimeni fără experiență…

L-am îmbrățișat strâns. — Radu, trebuie să te ridici! Pentru copii! Pentru tine! Nu pot eu să vă țin pe toți o viață…

Camelia a izbucnit: — Dar ce vrei să facem? Să murim de foame? Tu ai avut noroc cu tata, noi n-avem pe nimeni!

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. — Nu e vorba de noroc! E vorba de muncă! Eu am crescut trei copii cu două mâini și o pensie amărâtă! Dar voi… voi vreți totul de-a gata!

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a apropiat timid de mine și m-a luat de mână: — Bunico, nu te supăra pe mami și tati…

Mi-au dat lacrimile. Cum să mă supăr pe el? Cum să mă supăr pe ei? Sunt copiii mei, sângele meu…

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Ion m-a găsit plângând în bucătărie.

— Maria, trebuie să-i lași să-și poarte singuri crucea…

— Nu pot, Ion! Nu pot! Dacă nu-i ajut eu, cine o va face?

Au trecut luni de atunci. Lunar le trimit bani – ba pentru facturi, ba pentru rechizite, ba pentru hainele copiilor. M-am certat cu Ion de zeci de ori. Prietenele mele mă judecă: „De ce le dai? Să se descurce singuri!” Dar ele nu știu cum e să-ți vezi nepotul flămând sau rușinat la școală.

Uneori mă întreb dacă nu cumva eu sunt vinovată că Radu a ajuns așa. Poate l-am protejat prea mult. Poate i-am dat prea ușor tot ce a cerut. Poate iubirea mea l-a făcut slab…

Într-o zi, Vlad mi-a spus: — Bunico, când o să fiu mare o să am grijă de tine cum ai avut tu grijă de noi!

M-am uitat la el și am simțit o speranță firavă în suflet.

Dar oare fac bine? Oare dragostea unei mame poate repara ceea ce viața a stricat? Sau doar prelungește suferința tuturor?

Poate cineva mă va înțelege… Ce ați face voi în locul meu?