Am plecat pentru că nu mai voiam să fiu „soția incomodă”
— Ioana, nu mai pot să te suport cu toanele tale! Ai impresia că totul se învârte în jurul tău?
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră rece, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea uitată pe aragaz. Mă uitam la el, la bărbatul pe care îl iubisem cândva, și simțeam cum fiecare cuvânt al lui mă strivește. Îmi venea să țip, să-i spun că nu eu sunt cea care s-a schimbat, ci el. Dar tăceam. Așa făceam mereu.
M-am născut în Făgăraș, într-o familie simplă. Mama era croitoreasă, tata lucra la combinat. Am crescut cu ideea că dragostea cere sacrificii și că femeia trebuie să fie „stâlpul casei”, să rabde, să ierte, să nu iasă din cuvântul bărbatului. Când l-am cunoscut pe Vlad, student la Drept venit din București, mi s-a părut că lumea mea mică se deschide spre ceva măreț. El era carismatic, sigur pe el, vorbea despre planuri mari și viață în capitală. M-am îndrăgostit nebunește.
Ne-am mutat la București după nuntă. La început, totul părea un vis: apartamentul nostru micuț din Drumul Taberei, serile când găteam împreună, plimbările prin Herăstrău. Dar încet-încet, visul s-a transformat în rutină și apoi în coșmar. Vlad a început să vină târziu acasă, mereu obosit sau nervos. Orice încercare de discuție se termina cu reproșuri:
— Ioana, tu nu înțelegi nimic! Ești provincială, nu te poți adapta aici!
Mă simțeam tot mai străină în propria casă. Prietenele lui mă priveau de sus, iar la mesele de familie ale socrilor mei eram mereu „fata de la țară”. Mama lui Vlad nu rata nicio ocazie să-mi amintească:
— O femeie adevărată știe să-și țină bărbatul acasă. Poate dacă ai fi mai atentă la tine…
Îmi venea să plâng, dar nu voiam să le dau satisfacție. Într-o zi, după o ceartă urâtă, am sunat-o pe mama:
— Mamă, nu mai pot… Nu mă mai regăsesc aici.
— Ioana, tu știi ce-i mai bine pentru tine. Dar gândește-te bine: lumea vorbește…
Asta era frica cea mare: gura lumii. În Făgăraș, divorțul era încă o rușine. Dar ce era mai rușinos? Să trăiesc ca o umbră sau să-mi recâștig demnitatea?
Într-o seară ploioasă de noiembrie, Vlad a venit acasă mirosind a alcool. M-a privit cu dispreț:
— De ce nu pleci dacă tot ești nefericită? Oricum nu te vrea nimeni aici!
Atunci am simțit că s-a rupt ceva definitiv în mine. Am strâns câteva haine într-o geantă veche și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe scara blocului mi-am auzit inima bătând nebunește. Nu știam unde mă duc, dar știam că nu mai pot rămâne.
Am ajuns la Gara de Nord și am luat primul tren spre Făgăraș. În compartimentul gol, am plâns ore întregi. M-am gândit la toate femeile care rămân din frică sau din rușine. La mama mea, care a tăcut ani de zile lângă un tată ursuz și rece. La mine însămi, care am crezut că iubirea înseamnă să te pierzi pe tine.
Acasă m-a așteptat mama cu ochii roșii de plâns:
— Ioana, ce-ai făcut? Ce-o să zică lumea?
— Nu mă mai interesează lumea! Vreau doar să fiu eu…
Primele luni au fost un chin. Vecinele șușoteau pe la colțuri:
— A venit fata lui Maria acasă… S-a certat cu bărbat-su…
Prietenii mei din liceu mă evitau sau mă priveau cu milă. Tata nu mi-a vorbit două săptămâni.
Dar încet-încet am început să respir din nou. Mi-am găsit un job la o librărie micuță din centru. Printre rafturi cu cărți și miros de hârtie veche, am redescoperit bucuria lucrurilor simple: o cafea băută în liniște dimineața, o carte bună citită seara, zâmbetul unui copil care își cumpără prima poveste.
Vlad m-a sunat de câteva ori:
— Ioana, hai acasă! Nu vezi că ai făcut familia de râs?
— Nu mă mai întorc niciodată.
Apoi au început presiunile din partea socrilor:
— Ești egoistă! O femeie trebuie să rabde pentru familie!
Dar eu nu mai voiam să rabd nimic pentru nimeni. Am început să merg la terapie și să vorbesc deschis despre ce simt. Am cunoscut alte femei ca mine: Ana, care a fugit de un soț violent; Mirela, care a crescut singură doi copii după ce a fost dată afară din casă; Loredana, care a avut curajul să-și urmeze visul chiar dacă toți îi spuneau că nu va reuși.
Împreună am format un mic grup de sprijin. Ne întâlneam duminica la cafeneaua din centru și povesteam despre viețile noastre frânte și reconstruite din bucățele. Am început să scriu pe un blog despre experiența mea. La început timid, apoi tot mai curajos. Am primit sute de mesaje de la femei care trăiau aceleași drame în tăcere.
Mama a început să mă privească altfel:
— Poate că ai avut dreptate… Poate că noi am greșit când am tăcut prea mult.
Tata mi-a spus într-o zi:
— Ești mai puternică decât am crezut vreodată.
Nu știu dacă voi mai iubi vreodată ca la început. Dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată să fiu „soția incomodă”, „fata de la țară” sau „rușinea familiei”. Sunt Ioana și merit respect.
Uneori mă întreb: câte femei mai trăiesc astăzi cu frica de „ce zice lumea”? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?