Săptămâna care mi-a răsturnat viața: Între încredere și adevăr, ca mamă

— Nu mai plânge, Ilinca, o să se trezească Vlad! vocea mamei mele răsuna prin telefon, dar nu reușea să-mi liniștească sufletul. Eram în gară, cu valiza în mână, după o săptămână de delegație la București. Îmi simțeam inima strânsă ca într-o menghină. Nu-mi era dor doar de fiul meu, ci și de liniștea pe care o pierdusem de când acceptasem să-l las la mama, la Bacău.

— Mama, te rog, ai grijă să nu-i dai dulciuri înainte de culcare! Știi că are probleme cu stomacul… am insistat eu, cu voce tremurată.

— Of, Ilinca, nu mă înveți tu pe mine cum să cresc un copil! Tu ai crescut mare și sănătoasă, nu? Hai, vino mai repede acasă și lasă-mă cu ale mele!

Am închis telefonul cu un gust amar. Între mine și mama mereu fusese o prăpastie de neînțeles. Eu, mereu precaută, atentă la detalii, ea – impulsivă, sigură că știe totul mai bine. Dar acum era vorba despre Vlad. Despre băiețelul meu de cinci ani, care încă se temea de întuneric și adormea doar cu povestea preferată spusă de mine.

Când am ajuns acasă, am găsit ușa larg deschisă. Vlad stătea pe covor, cu ochii roșii și obrajii pătați de lacrimi. Mama era în bucătărie, cu fața întoarsă spre geam.

— Vlad, ce s-a întâmplat? am întrebat, alergând spre el.

— Mi-a fost dor de tine… și bunica a țipat la mine… a spus el printre sughițuri.

M-am uitat la mama. Avea ochii obosiți și mâinile roșii de la spălat vasele.

— Ce s-a întâmplat aici? am întrebat cu voce joasă.

— Nimic grav! S-a smiorcăit toată ziua că vrea la tine. I-am spus să înceteze. Copiii trebuie să fie tari, nu răsfățați! a răspuns mama, fără să mă privească.

Am simțit cum furia îmi urcă în piept. Dar m-am abținut. Am luat-o pe Vlad în brațe și i-am șoptit la ureche:

— Sunt aici acum. Nimeni nu te mai ceartă.

În acea seară am descoperit că Vlad avea vânătăi mici pe brațe. Am încercat să nu trag concluzii pripite.

— Vlad, cine ți-a făcut asta?

— Bunica m-a tras de mână când am vărsat laptele… Nu am vrut…

Am simțit cum mă prăbușesc. Am ieșit din cameră și m-am dus la mama:

— Cum ai putut să-l atingi? E copilul meu! Nu ai dreptul!

Mama s-a întors spre mine cu ochii plini de lacrimi:

— Ilinca, nu știi cât mi-e de greu! Tu ai fost plecată, eu am făcut tot ce am putut! Dar Vlad nu mă ascultă… E încăpățânat ca tine! Am ridicat vocea, dar nu l-am lovit intenționat!

— Nu e nicio scuză! Nu vreau să-l mai atingi niciodată!

A urmat o tăcere grea. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am întrebat dacă am făcut bine lăsându-l pe Vlad cu mama. Dacă nu cumva am repetat greșelile copilăriei mele – când mama mă certa pentru orice și mă făcea să mă simt mică și neînsemnată.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.

— Ilinca… poate că nu sunt bunică bună. Poate că nu merit să fiu aproape de Vlad…

M-am așezat lângă ea. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— Mama… știu că ai vrut să faci bine. Dar trebuie să înțelegi că vremurile s-au schimbat. Copiii au nevoie de blândețe, nu de frică.

— Eu nu știu altfel… Pe mine așa m-au crescut părinții mei. Am crezut că dacă ești dur, copilul devine puternic…

Am oftat adânc. Mi-am dat seama că port cu mine răni vechi, transmise din generație în generație. Și că acum era momentul să rup acest lanț.

— Mama, vreau să te ajut să fii altfel cu Vlad. Să-l iubești fără să-l sperii. Poți încerca?

Mama a dat din cap încet.

Au urmat zile grele. Vlad era retras, iar eu mă simțeam vinovată pentru tot ce i se întâmplase. Mama încerca să fie mai blândă, dar uneori răbufnea din obișnuință.

Într-o seară, când îi citeam lui Vlad povestea preferată, el m-a întrebat:

— Mami, tu mă iubești chiar dacă fac prostii?

L-am strâns tare la piept:

— Te iubesc oricând, orice ai face.

Atunci am realizat cât de mult contează pentru un copil siguranța iubirii necondiționate.

În weekend am stat toate trei la masă. Mama a încercat să-i spună lui Vlad o poveste din copilăria mea – una în care eu făcusem o boacănă și totuși fusese iertată. Pentru prima dată am văzut-o zâmbind sincer către nepotul ei.

Nu știu dacă rănile dintre noi se vor vindeca vreodată complet. Dar știu că trebuie să lupt pentru ca Vlad să crească altfel decât am crescut eu – cu blândețe și încredere.

Uneori mă întreb: oare câte generații trebuie să sufere până cineva are curajul să schimbe ceva? Voi ce ați fi făcut în locul meu?