Între patru pereți: Lupta pentru propriul cămin

— Nu poți să lași vasele așa, Irina! La noi în casă nu se face așa ceva!
Vocea doamnei Rodica răsună ca un ciocan în bucătăria mică, plină de aburi și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar Mihai, soțul meu, se preface că nu aude. Își butonează telefonul la masa din sufragerie, de parcă nu ar fi nimic în neregulă.
— O să le spăl imediat, spun încet, dar știu că nu contează. Orice aș face, nu e niciodată destul.

Când m-am mutat la Mihai după nuntă, am crezut că e doar o etapă temporară. Ne-am spus că vom sta cu mama lui până strângem bani pentru avansul la un apartament. Dar lunile s-au transformat în ani, iar fiecare zi a devenit o bătălie surdă pentru spațiu și respect.

Rodica e văduvă de zece ani și nu știe să trăiască singură. Își bagă nasul în orice: ce gătesc, cum mă îmbrac, la ce oră venim acasă. În primele luni am încercat să fiu politicoasă, să nu răspund, să nu fac valuri. Dar încet-încet am început să mă simt ca o musafiră în propria viață.

— Mihai, te rog, vorbește cu mama ta! Nu mai pot așa! îi spun într-o seară, cu voce joasă, când Rodica e la televizor.
El oftează și-și freacă fruntea:
— Irina, știi cum e mama… Nu vrea decât binele nostru. Și… nu avem încă bani de apartament.
— Dar nici nu încercăm! Tu nici măcar nu vrei să discuți serios despre asta!

Mihai tace. Mă simt singură și trădată. În fiecare zi mă trezesc cu teama că orice gest al meu va fi judecat. Când gătesc altceva decât ciorbă de perișoare sau sarmale, Rodica oftează teatral:
— La noi în familie nu se mănâncă așa ceva…

Când primesc un telefon de la mama mea, Rodica ascultă din hol și apoi mă întreabă:
— Ce-a vrut? Iar vă plângeți una alteia?

Într-o duminică, după ce am spălat podeaua din baie, Rodica intră și inspectează:
— Nu ai șters bine pe lângă cadă. Trebuie să mai înveți multe…

Simt cum mi se strânge stomacul. Mă duc în dormitor și plâng în pernă. Mihai vine după mine:
— Hai, Irina, nu mai pune la suflet… E bătrână, are nevoie de noi.

Dar cine are nevoie de mine? Cine mă apără pe mine?

Într-o zi primesc vestea că am fost promovată la serviciu. E primul lucru bun care mi se întâmplă după mult timp. Cumpăr o prăjitură și mă întorc acasă cu zâmbetul pe buze.
— Am fost promovată! anunț veselă.
Rodica ridică din umeri:
— Să vedem dacă o să ai timp să gătești și să faci curat acum…
Mihai mă felicită scurt și se întoarce la laptop.

Încep să stau tot mai mult peste program la birou. Prefer agitația de acolo decât liniștea apăsătoare de acasă. Colega mea, Alina, mă întreabă într-o zi:
— Irina, tu chiar ești fericită?
Nu știu ce să-i răspund. M-am obișnuit să tac.

Într-o seară, când ajung acasă târziu, Rodica mă așteaptă în hol:
— Unde ai umblat până la ora asta? Știi că Mihai a mâncat singur?
Mihai nici nu ridică privirea din telefon.

Încep să mă gândesc serios la divorț. Seara târziu, când Mihai adoarme, mă uit la el și mă întreb dacă îl mai iubesc sau doar mă agăț de amintirea unui vis care s-a transformat în coșmar.

Într-o sâmbătă dimineață, explodez. Rodica îmi spune iar că nu sunt bună de nimic.
— Ajunge! strig. Nu mai pot! Vreau să plec!
Mihai sare speriat:
— Ce-ai pățit?
— Nu mai pot trăi așa! Ori ne mutăm singuri, ori eu plec!
Rodica începe să plângă:
— După tot ce-am făcut pentru voi…
Mihai tace. Pentru prima dată îl văd speriat.

Îmi fac bagajele și plec la mama pentru câteva zile. Plâng tot drumul cu autobuzul spre cartierul copilăriei mele. Mama mă ia în brațe fără întrebări.
— Irina, tu trebuie să fii fericită. Nu trăi viața altora.

După trei zile Mihai vine după mine.
— Hai acasă…
— Acasă? Unde? La mama ta?
El tace.
— Mihai, eu vreau o familie cu tine, dar nu pot trăi sub același acoperiș cu mama ta. Vreau un cămin al nostru!

După multe certuri și lacrimi, Mihai acceptă să căutăm chirie. Rodica ne privește ca pe niște trădători.
— O să vedeți voi cum e viața fără mine!

Primele luni în noul apartament sunt grele și frumoase. Ne certăm des — despre bani, despre vizitele la Rodica — dar simt că respir din nou. Am spațiul meu. Pot dansa prin bucătărie fără să fiu judecată.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rănit-o prea tare pe Rodica sau dacă Mihai mă va ierta vreodată pentru ruptura asta.

Dar apoi îmi amintesc cât de mult contează să ai un loc doar al tău. Un spațiu unde poți fi tu însăți.

Oare câte femei din România trăiesc încă prizonere între patru pereți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” și să luptăm pentru fericirea noastră?