Apartamentul care nu mi-a aparținut niciodată: Povestea unei moșteniri otrăvite

— Nu pot să cred că ești atât de egoistă, Irina! Ți-ai uitat familia?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de furie. Eu stăteam pe scaunul de lângă geam, cu privirea în gol, încercând să-mi adun gândurile. În spatele meu, șvăruina mea, Camelia, își freca palmele, așteptând verdictul ca la un proces.

— Nu e vorba de egoism, mamă. E apartamentul pe care tata l-a lăsat pentru mine. Știi bine ce a spus înainte să moară…

— Tata tău n-a știut niciodată să împartă! a izbucnit Camelia. Tu ai deja tot ce-ți trebuie, Irina. Eu și Vlad ne chinuim cu chiria aia infectă de ani de zile. Ce-ți costă să ne ajuți?

Am simțit cum mă strânge stomacul. Tata murise acum opt luni, iar apartamentul din Drumul Taberei era singurul lucru care-mi amintea de el. Încă păstra mirosul lui de aftershave și tutun fin. În fiecare sâmbătă mergeam acolo, deschideam geamurile și mă plimbam printre amintiri: fotografii cu mine la serbarea din clasa a patra, o carte cu dedicație scrisă stângaci, un ceas vechi pe care îl întorcea mereu la aceeași oră.

Dar pentru ceilalți, apartamentul era doar o proprietate. O soluție la problemele lor.

Mama nu înceta să mă preseze. — Camelia are nevoie de stabilitate, fata mea. Vlad abia s-a angajat, au și ei dreptul la un început. Tu poți sta la chirie încă un an sau doi, nu te grăbește nimeni să te muți.

— Dar nu e corect! am izbucnit eu. Tata mi l-a lăsat mie! Nu pot să-l dau doar pentru că voi credeți că așa trebuie.

Camelia a oftat teatral. — Mereu ai fost răsfățata familiei. Niciodată nu te-ai gândit la ceilalți.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de martie mi-a tăiat respirația. M-am sprijinit de balustradă și am privit blocurile cenușii din jur. M-am întrebat: oare chiar sunt egoistă? Sau doar încerc să-mi apăr singura legătură care mi-a mai rămas cu tata?

În zilele următoare, presiunea a crescut. Mama mă suna zilnic: „Gândește-te la familie”, „Nu vrei să-i vezi fericiți?”, „Ce-ar spune tata dacă ar vedea cât te-ai schimbat?”. Camelia îmi trimitea mesaje pasiv-agresive: „Sper că te bucuri de apartament”, „Noi încă stăm cu șobolanii”, „Poate într-o zi o să înțelegi ce înseamnă să ai nevoie”.

Prietenii mei nu știau ce să-mi spună. „E greu”, zicea Ana, colega mea de la birou. „Dar poate că dacă le explici frumos…”

Dar nu era vorba despre explicații. Era vorba despre dreptul meu la ceva ce mi se cuvenea. Despre granițe pe care nimeni nu le respecta.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama la telefon, am mers la apartament. Am stat pe canapeaua veche și am plâns în hohote, cu fața în palme. M-am întrebat dacă tata ar fi mândru de mine sau dezamăgit că nu cedez pentru liniștea familiei.

A doua zi, Camelia și Vlad au venit neanunțați la biroul meu.

— Irina, trebuie să vorbim serios, a spus Vlad, încercând să pară calm. Uite cum stau lucrurile: dacă nu ne dai apartamentul, mama ta nu mai vrea să vorbească cu tine. Și nici noi.

— Deci mă șantajați? am întrebat eu, simțind cum îmi tremură vocea.

— Nu e șantaj, e realitate! a țipat Camelia.

M-am ridicat și i-am privit în ochi.

— Nu pot să vă dau apartamentul. Nu pot și nu vreau. Și dacă asta înseamnă că nu mai vorbiți cu mine… atunci asta e.

Au plecat trântind ușa biroului. Am rămas singură, cu inima bătând nebunește și lacrimile curgându-mi pe obraji.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Mama m-a sunat plângând: „Cum poți să fii atât de rece? Eu am crescut două fete singură! Tata tău n-ar fi vrut niciodată să ne dezbini.”

— Poate că tata n-ar fi vrut să ne certăm pentru niște ziduri goale, i-am spus eu printre suspine. Dar nici n-ar fi vrut să mă pierd pe mine însămi doar ca să vă mulțumesc pe voi.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare. Mama nu-mi răspundea la telefon decât monosilabic. Camelia mă ignora complet la mesele de familie. M-am simțit vinovată, izolată, dar și ușurată că am avut curajul să spun „nu”.

Am început să merg la terapie. Psihologul m-a întrebat:

— Ce simți când te gândești la apartament?

— E singurul loc unde mă simt aproape de tata… Dar acum e și locul unde am învățat să mă apăr.

Am renovat încet-încet apartamentul. Am păstrat câteva lucruri ale tatei și am adus altele noi. Am început să-l simt ca pe un spațiu al meu, nu doar ca pe o relicvă a trecutului sau un câmp de bătălie familial.

La prima Crăciun după scandal, mama a venit timid la mine.

— Mi-e dor de tine… Poate am greșit că te-am presat atât.

Am plâns amândouă în bucătăria mică, printre mirosuri de cozonac și amintiri amare.

Camelia încă nu-mi vorbește nici azi. Dar eu știu că am făcut ceea ce era corect pentru mine.

Mă întreb uneori: cât valorează liniștea sufletului nostru comparativ cu liniștea familiei? Și câți dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toți se așteaptă să spunem „da”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?