Invitația care mi-a sfâșiat sufletul: Povestea unei trădări și a unei alegeri

— Nu pot să cred, Ilinca! Tu chiar ai de gând să mergi? vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îi tremurau ușor, iar ochii îi erau umezi, ca și cum ar fi simțit durerea mea mai tare decât mine însămi.

Am privit din nou plicul crem, cu scrisul ordonat al lui Vlad. Invitația la nunta lui cu Raluca. Fostul meu soț și cea mai bună prietenă a mea. Am simțit cum stomacul mi se strânge, cum inima îmi bate în piept ca o pasăre prinsă în colivie. Nu știam dacă să râd sau să plâng. Poate ambele.

— Nu știu, mamă… Poate ar trebui să merg. Să le arăt că nu m-au doborât, am șoptit, dar vocea mi-a sunat străină, ca și cum nu eu aș fi spus acele cuvinte.

Mama a oftat adânc și s-a așezat lângă mine. — Ilinca, nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui. Ei au ales să te rănească. Nu le mai da putere.

M-am ridicat brusc, simțind nevoia să mă mișc, să scap de energia aceea grea care mă apăsa pe piept. Am început să spăl vasele, deși nu era nevoie. Gândurile mi se învârteau haotic: Cum a putut Raluca? Cum a putut Vlad? Cum am putut eu să nu văd?

Totul s-a întâmplat atât de repede. Acum doi ani, Vlad și cu mine eram încă împreună. Aveam planuri, visuri, o casă mică la marginea Bucureștiului și o pisică pe nume Mura. Raluca venea des la noi, râdea cu noi, plângea cu mine când aveam probleme la muncă. Era sora pe care nu am avut-o niciodată.

Apoi, într-o zi, Vlad a venit acasă tăcut. Nu m-a privit în ochi. — Ilinca, trebuie să vorbim… Și atunci mi-a spus că nu mă mai iubește. Că s-a îndrăgostit de altcineva. Nu mi-a spus cine. Am aflat câteva luni mai târziu, când am văzut poza lor împreună pe Facebook, la mare. Raluca purta rochia mea preferată.

Am simțit atunci că mă sufoc. Am plâns zile întregi. Mama mă suna mereu, încerca să mă scoată din casă. Tata nu zicea nimic, dar îl vedeam cum mă privește cu milă când credea că nu-l observ.

Prietenii mei au fost împărțiți: unii au rămas lângă mine, alții au dispărut încet-încet. La muncă încercam să fiu puternică, dar colegii șușoteau pe la colțuri. Într-o zi, șefa m-a chemat la ea în birou.

— Ilinca, știu că treci printr-o perioadă grea… Dacă ai nevoie de timp liber…

— Nu, mulțumesc, vreau doar să muncesc, am răspuns repede. Munca era singurul lucru care mă ținea pe linia de plutire.

Au trecut luni până când am reușit să dorm o noapte întreagă fără să visez că Vlad și Raluca râd de mine. Am început să ies din nou cu prietenele mele din liceu, să merg la teatru sau la film. Încet-încet, viața mea a început să capete sens fără ei.

Și totuși… invitația aceea m-a aruncat înapoi în abis. M-am întrebat dacă nu cumva meritam ce mi s-a întâmplat. Dacă nu eram destul de bună pentru Vlad sau pentru Raluca.

Într-o seară, după ce am stat ore întregi privind invitația pe masă, am sunat-o pe sora mea mai mică, Ana.

— Ilinca, nu te mai pedepsi singură! Ei sunt cei care au greșit! Tu ai dreptul să fii fericită!

— Dar dacă nu pot ierta? Dacă rămân blocată aici?

— Atunci fă ceva pentru tine! Scrie-le o scrisoare și spune-le tot ce simți! Sau du-te la nuntă și privește-i în ochi! Dar fă-o pentru tine, nu pentru ei!

Am stat toată noaptea și am scris o scrisoare pe care n-am trimis-o niciodată. Am pus acolo toată furia, tristețea și dorul meu de ceea ce am pierdut.

Ziua nunții a venit prea repede. În dimineața aceea m-am uitat în oglindă și aproape că nu m-am recunoscut: ochii mei erau mai limpezi decât fuseseră vreodată. Am ales o rochie simplă și m-am dus la biserică.

Când am intrat, lumea s-a oprit din vorbit. Vlad m-a văzut primul: a încremenit o clipă, apoi a încercat să zâmbească stângaci. Raluca părea că vrea să dispară în podea.

M-am apropiat de ei și le-am spus încet:

— Vreau doar să vă urez fericire. Sper să nu răniți niciodată pe altcineva așa cum m-ați rănit pe mine.

Am ieșit din biserică înainte ca lacrimile să-mi inunde obrajii. Afară ploua mărunt și aerul mirosea a începuturi noi.

Acum, după tot ce s-a întâmplat, încă mă întreb: Oare iertarea e pentru ceilalți sau pentru noi înșine? Putem vreodată să ne vindecăm complet după ce suntem trădați de cei pe care îi iubim cel mai mult?