„Nu sunt bonă gratis doar pentru că sunt în concediu de maternitate!” – Când familia devine cel mai mare dușman

— Nu vreau să aud scuze, Irina! Ești acasă, nu faci nimic toată ziua, iar Maria are nevoie să se întoarcă la serviciu. Ce-ți ia să ai grijă de copil două-trei ore pe zi? vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de cozonac ars.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Fetița mea, Ana, abia împlinise două luni. Încă mă trezeam din oră în oră noaptea, încă nu știam dacă sunt o mamă bună sau doar mă prefac. Dar nimeni nu părea să vadă asta. Toți vedeau doar „concediul de maternitate” ca pe o vacanță prelungită.

— Nu pot, mamă Viorica. Ana are nevoie de mine. Și eu încă mă simt obosită… am încercat să spun, dar vocea mi s-a stins sub privirea ei tăioasă.

Soțul meu, Radu, a oftat teatral și a dat ochii peste cap.

— Hai, Irina, nu mai fi așa! E vorba de familie. Și oricum, ce mare lucru? Doar nu te pune nimeni să muncești la câmp!

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Am vrut să țip, să le spun că nu sunt bonă gratis doar pentru că am născut. Că nu e treaba mea să am grijă de copilul cumnatei mele, Simona, doar pentru că „sunt acasă”. Dar n-am spus nimic. Am strâns din dinți și am plecat cu Ana în brațe în camera noastră.

În seara aceea, Radu a venit la mine cu aerul lui de bărbat rănit.

— Nu înțeleg ce ai. Toată lumea ajută în familie. Tu de ce nu poți?

— Pentru că nu pot! Pentru că abia mă descurc cu Ana! Pentru că nu vreau să fiu bonă pentru toată lumea doar pentru că am născut! am izbucnit eu, cu lacrimi în ochi.

— Exagerezi. Maria e copil cuminte. Și Simona are nevoie de ajutor. Ce fel de soră ești?

— Nu sunt sora ei! Sunt cumnata ei! Și nu sunt obligată să fac nimic!

A doua zi dimineață, telefonul a început să sune. Mai întâi Simona:

— Irina, te rog frumos, mă salvezi dacă poți sta cu Maria două ore pe zi. Nu găsesc pe nimeni și credeam că pot conta pe tine…

Apoi soacra:

— Să-ți fie rușine! Toată lumea se ajută în familie! Eu am crescut trei copii și am avut grijă și de nepoți!

Apoi chiar mama mea:

— Irina, poate ar trebui să fii mai deschisă. Știi cum e viața la oraș… toți trebuie să ne ajutăm.

M-am simțit prinsă într-o capcană. Toți aveau așteptări de la mine. Nimeni nu vedea cât de greu îmi era mie. Nimeni nu întreba dacă dorm noaptea sau dacă mai am timp să respir.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Radu s-a închis în el și vorbea cu mine doar monosilabic. Soacra mă ignora la telefon. Simona posta pe Facebook mesaje pasiv-agresive despre „familie” și „egoism”.

Într-o seară, după ce Ana adormise greu, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă greșesc eu undeva. Dacă sunt prea egoistă. Dacă ar trebui să cedez doar ca să fie liniște.

Dar apoi m-am uitat la Ana, dormind liniștită în pătuțul ei improvizat dintr-un coș vechi de rufe și mi-am dat seama că nimeni nu va lupta pentru mine dacă nu o fac eu prima.

A doua zi, când Radu a venit acasă și a trântit ușa după el, m-am ridicat și i-am spus:

— Eu nu sunt bonă pentru nimeni. Sunt mamă pentru Ana și atât. Dacă vrei să ajuți familia ta, fă-o tu! Eu am destul pe cap!

S-a uitat la mine ca la o străină.

— Nu te recunosc…

— Poate că niciodată nu m-ai cunoscut cu adevărat.

Au urmat zile grele. Familia lui m-a exclus din discuții, din planuri, din mesele de duminică. Mama mea încerca să mă împace cu toată lumea, dar eu eram hotărâtă: nu voi ceda.

Am început să citesc despre depresia post-natală și am realizat că multe femei trec prin asta fără sprijin. Câte dintre noi suntem considerate „leneșe” doar pentru că avem curajul să spunem „nu”? Câte dintre noi suntem sacrificate pe altarul familiei extinse?

Într-o zi, Simona a venit la mine acasă cu Maria de mână.

— Te rog… măcar azi… am un interviu important…

Am privit-o lung. Era obosită, cearcănele îi brăzdau fața.

— Simona… știu că îți e greu. Dar și mie îmi e greu. Nu pot avea grijă de doi copii mici când abia mă țin pe picioare.

A izbucnit în plâns.

— Nimeni nu mă ajută! Toți au ceva mai important de făcut!

— Poate ar trebui să cerem ajutor împreună. Poate ar trebui să vorbim cu un psiholog sau cu cineva care chiar ne poate sprijini…

A plecat fără să spună nimic.

În acea seară m-am simțit vinovată și ușurată în același timp. Poate că nu eram o eroină, dar nici victimă nu voiam să fiu.

Au trecut luni până când familia a început să mă accepte din nou la mesele lor. Între timp, eu am învățat să spun „nu” fără să tremur din voce și fără să-mi cer scuze pentru asta.

Acum Ana are aproape un an și merge deja prin casă ca un titirez. Radu încă mai oftează când vine vorba de familie, dar mă respectă mai mult ca niciodată.

Mă întreb uneori: oare câte femei ca mine tac și acceptă? Oare cât timp vom mai fi considerate „leneșe” doar pentru că vrem să fim mame pentru copiii noștri și nu bone gratuite pentru toată lumea?