Dragostea la 63 de ani: Între rușine, curaj și dorința de a trăi din nou

— Mamă, tu chiar vorbești serios? La vârsta asta?

Vocea fiicei mele, Irina, răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Îmi tremură mâinile pe ceașcă. Nu știu dacă e de la emoție sau de la rușinea care mă cuprinde ca o pătură grea.

— Da, Irina. Vorbesc foarte serios. Nu cred că dragostea are vârstă, încerc să spun, dar cuvintele mi se împiedică în gât.

— Tu realizezi ce spun vecinii? Ce o să zică tata dacă ar fi trăit? Cum poți să te gândești la așa ceva?

Mă uit la ea, la sprâncenele ei încruntate, la ochii care nu mai au răbdare pentru mine. Mă doare. Mă doare mai tare decât singurătatea care m-a însoțit în ultimii șapte ani, de când l-am pierdut pe Gheorghe.

Am 63 de ani și, până acum câteva luni, nu credeam că voi mai simți vreodată ceva pentru un bărbat. Viața mea era o succesiune de zile identice: piață, curățenie, televizor, vizite rare de la copii. Seara, când stingeam lumina, mă rugam doar să treacă timpul mai repede. Să nu mă mai doară dorul.

Apoi l-am întâlnit pe Mircea. La farmacie, dintre toate locurile posibile. Îmi căutam pastilele pentru tensiune și el, cu o glumă stângace despre cât de scumpe au devenit medicamentele, m-a făcut să zâmbesc pentru prima dată după mult timp. Ne-am întâlnit apoi întâmplător la piață, apoi la coadă la poștă. Am început să vorbim. Să râdem. Să ne povestim viețile. El văduv de trei ani, cu doi băieți plecați în Germania. Eu cu inima frântă și cu copiii aproape, dar mereu ocupați.

Când mi-a propus să mergem împreună la teatru, am simțit că mă întorc în timp. M-am privit în oglindă înainte să plec și mi-am dat seama că nu mă mai văzusem femeie de foarte mult timp. Doar mamă. Doar bunică. Doar văduvă.

— Nu ești ridicolă? mi-am spus atunci. Dar am mers. Și am râs ca o adolescentă.

Când le-am spus copiilor mei despre Mircea, reacțiile au venit ca un duș rece. Irina a ridicat vocea, Andrei a tăcut și m-a privit cu dezamăgire. Nici măcar nu au vrut să-l cunoască.

— Mamă, tu ai nevoie de liniște la vârsta asta! Nu de aventuri! a spus Andrei într-o seară.

— Nu e o aventură! am protestat eu. E… e cineva care mă face să mă simt vie din nou.

— Ești naivă! O să profite de tine! a continuat Irina.

Am plâns mult după acea discuție. M-am simțit vinovată că vreau să fiu fericită. Că nu mă mulțumesc cu rolul de bunică și mamă grijulie.

Mircea m-a ținut în brațe și m-a ascultat fără să spună nimic. Apoi mi-a șoptit:

— Viorica, viața nu se termină când mor copiii sau soții noștri. Se termină când încetăm să mai sperăm.

Am început să ne vedem pe ascuns. Mergeam la plimbare prin parc sau beam o cafea la cofetăria din colțul străzii. Mă simțeam ca o adolescentă care își ascunde iubitul de părinți. Dar eu eram mama care se ascundea de copii.

Vecina de la doi, tanti Maria, m-a văzut odată cu Mircea și a început să bârfească prin bloc:

— Ai văzut-o pe Viorica? La vârsta ei! Săraca, cred că a luat-o razna…

Am început să evit privirile vecinilor, să cobor scările doar când știam că nu e nimeni pe palier. M-am întrebat dacă nu cumva chiar sunt ridicolă. Dacă nu cumva copiii mei au dreptate.

Într-o seară, Irina a venit pe neașteptate la mine acasă. M-a găsit râzând la telefon cu Mircea.

— Nu pot să cred! Chiar vorbești cu el ca o adolescentă! Mamă, te rog oprește-te! Ne faci de râs!

Atunci am izbucnit:

— De ce vă e rușine cu mine? Pentru că vreau să fiu fericită? Pentru că nu vreau să mor singură între patru pereți?

Irina a tăcut. Apoi a izbucnit în plâns:

— Mi-e teamă că o să suferi din nou… Că o să te pierdem și pe tine…

Am îmbrățișat-o și am plâns împreună mult timp.

Nu știu dacă familia mea va accepta vreodată relația mea cu Mircea. Poate că nu voi avea niciodată binecuvântarea lor deplină. Dar am învățat că fericirea nu are vârstă și că nu trebuie să-mi cer scuze pentru că vreau să trăiesc din nou.

Merg înainte cu teamă și curaj amestecate în suflet. Știu că mulți mă judecă sau mă compătimesc. Dar oare nu merităm toți o a doua șansă la fericire?

Poate că sunt naivă sau poate doar curajoasă… Voi ce ați face în locul meu? Ați avea curajul să iubiți din nou când toată lumea vă spune că e prea târziu?