Adevărul pierdut: Povestea unei mame care nu și-a cunoscut fiul

— Doamnă, vă rog, trebuie să mă ajutați! E vorba despre Vlad… Vlad al dumneavoastră!
Am deschis ușa și am rămas împietrită. În fața mea stătea o fată tânără, cu ochii roșii de plâns, tremurând ca o frunză. Nici nu apucasem să-i răspund, că a izbucnit:
— Sunt Irina, logodnica lui Vlad. Nu mai știm nimic de el de două săptămâni!
M-am sprijinit de tocul ușii. Logodnică? Vlad? Fiul meu? Am simțit cum tot ce știam despre el se destramă în fața ochilor mei. Cum să nu știu că are o logodnică? Cum să nu știu că lipsește de două săptămâni?

— Poate e o greșeală… poate Vlad e la muncă… am bâiguit, încercând să-mi găsesc cuvintele. Dar Irina a scos din geantă o fotografie cu ei doi, zâmbind larg, iar pe degetul ei strălucea un inel simplu.

— Nu e o greșeală. L-am căutat peste tot. Nici la serviciu nu a mai apărut. Poliția spune că trebuie să așteptăm… dar eu simt că s-a întâmplat ceva rău!

Am invitat-o în casă, deși simțeam că pământul mi se surpă sub picioare. Am pus apă la fiert pentru ceai, dar mâinile îmi tremurau atât de tare încât am vărsat zahărul pe masă. Irina plângea în hohote, iar eu nu știam dacă să o consolez sau să o întreb cine este cu adevărat.

În acea noapte n-am închis un ochi. M-am uitat la pozele cu Vlad din copilărie, la diplomele lui de la școală, la trofeul de la olimpiada de matematică din clasa a VIII-a. Unde greșisem? Cum ajunsesem să nu-mi cunosc propriul fiu?

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Tu știai ceva de fata asta? De logodna lui Vlad?

— Nu, Lidia… dar nici tu nu mai vorbeai cu el ca înainte. De când a murit tata-su, parcă v-ați îndepărtat…

M-am simțit vinovată. Poate că munca mea la spital, turele lungi și grijile zilnice mă făcuseră să uit să fiu mamă. Poate că Vlad nu-mi spusese nimic pentru că nu mai avea încredere în mine.

În zilele următoare am început să caut răspunsuri. Am mers la apartamentul lui Vlad din cartierul Militari. Vecina de la trei, tanti Florica, mi-a spus:

— L-am văzut ultima dată acum vreo două săptămâni. Era cu un bărbat mai în vârstă, păreau că se ceartă pe scară…

Am întrebat-o pe Irina dacă știe cine ar putea fi acel bărbat.

— Poate domnul Dobre, șeful lui Vlad… dar nu cred că ar fi avut motive să se certe.

Am mers împreună la firma unde lucra Vlad. Secretara m-a privit cu milă:

— Doamnă Lidia, Vlad era un băiat bun… dar în ultima vreme părea foarte stresat. A primit niște scrisori ciudate… și părea speriat.

Scrisori? Nu știam nimic despre asta. Irina a început să plângă din nou.

— Mi-a spus că are niște probleme, dar nu a vrut să-mi spună detalii. Zicea doar că trebuie să mă protejeze…

Am simțit cum disperarea mă sufocă. Am început să-l sun pe Vlad obsesiv, să-i scriu mesaje peste mesaje. Nimic. Telefonul era închis.

Într-o seară, pe când mă întorceam acasă, am găsit un plic alb în cutia poștală. Pe el scria doar: „Pentru Lidia”. Mâinile îmi tremurau când l-am deschis. Era o scrisoare de la Vlad:

„Mamă,
Dacă citești asta, înseamnă că nu am avut curajul să-ți spun adevărul față în față. Am făcut niște greșeli mari și am intrat într-o încurcătură din care nu știu dacă mai pot ieși. Nu vreau să vă pun în pericol nici pe tine, nici pe Irina. Te rog să ai grijă de ea și să nu mă cauți. Îmi pare rău pentru tot.”

Am izbucnit în plâns. Ce greșeli? Ce pericol? De ce nu mi-a spus nimic?

Irina a venit la mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Trebuie să-l găsim! Nu putem renunța!

Am început împreună o anchetă disperată: am vorbit cu prietenii lui Vlad, cu foști colegi de liceu, cu vecini și chiar cu poliția. Unii spuneau că l-au văzut recent prin Gara de Nord; alții susțineau că ar fi plecat din țară.

Într-o zi am primit un telefon anonim:

— Dacă vrei să-ți vezi fiul viu, nu mai întreba pe nimeni nimic!

Am simțit cum mi se taie respirația. Am anunțat poliția, dar ancheta părea să bată pasul pe loc.

Zilele s-au transformat în săptămâni. Relația mea cu Irina s-a transformat într-o prietenie ciudată, legată de suferință și speranță. Ne sprijineam una pe alta, dar fiecare zi fără vești era o nouă rană.

Mama mea mă certa:

— Lidia, ai fost prea dură cu el! Mereu ai vrut note bune, mereu ai avut pretenții! Poate dacă îl ascultai mai mult…

M-am simțit zdrobită sub povara vinovăției.

Într-o dimineață, Irina a venit alergând:

— L-am găsit! E la spitalul Colentina! Cineva l-a adus noaptea trecută, bătut rău!

Am fugit acolo cu inima cât un purice. Când l-am văzut pe Vlad întins pe pat, cu fața tumefiată și ochii pierduți, am simțit cum mă prăbușesc.

— Mamă… iartă-mă… n-am vrut să te rănesc…

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi.

Adevărul a ieșit la iveală treptat: Vlad fusese șantajat de niște foști colegi de facultate implicați în afaceri dubioase. Încercase să le plătească datoriile ca să-i protejeze pe mine și pe Irina, dar totul scăpase de sub control.

Au urmat luni grele: anchete, declarații la poliție, procese interminabile. Familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna.

Astăzi încă mă întreb: unde am greșit ca mamă? Cum putem reconstrui ceea ce s-a pierdut între noi? Poate că adevărul doare mai mult decât minciuna… dar fără el nu putem merge mai departe.

Oare câți dintre noi ne cunoaștem cu adevărat copiii? Și câte secrete pot distruge sau salva o familie?