Prețul încrederii: Povestea Mariei și a socrilor săi

— Maria, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem continua așa, spuse Elena, soacra mea, cu vocea ei tăioasă, în timp ce-și strângea eșarfa la gât. Era o seară rece de noiembrie, iar în sufrageria mică mirosea a ceai de tei și a tensiune. Vlad, soțul meu, stătea între noi, cu ochii în pământ.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul din voce. Știam că urmează ceva important. Elena nu venea niciodată la noi fără motiv.

— Uite care e treaba, continuă ea. Eu nu mai pot sta în apartamentul meu de la etajul patru. E prea greu cu scările, cu genunchii mei. Tu ai apartament la parter. Hai să facem schimb. Dar ca să fie totul clar și sigur, vreau să-mi dai actele pe apartamentul tău. Pe numele meu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad ridică privirea spre mine, dar nu spuse nimic. Știam că familia lui are un trecut plin de certuri pentru moșteniri și bani. Îmi amintesc cum povestea el despre unchiul care a fost dat afară din casă după ce a semnat niște acte „ca să fie bine pentru toți”.

— Nu știu ce să zic… e o decizie mare, am bâiguit eu.

Elena oftă teatral:

— Maria, tu nu ai încredere în noi? Suntem familie! Vlad e fiul meu! Nu vrei să ne ajuți?

M-am uitat la Vlad, căutând sprijin. El doar a dat din umeri:

— E decizia ta, Maria…

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă ca o umbră, gândindu-mă la copilăria mea în Bacău, la părinții mei care au muncit o viață întreagă pentru acest apartament. Tata mi-a spus mereu: „Ai grijă cui dai cheia casei tale.”

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine în bucătărie:

— Mama are dreptate, știi? E greu pentru ea cu scările…

— Dar Vlad, de ce trebuie să-i dau apartamentul pe numele ei? Nu putem doar să facem schimb temporar?

El a oftat:

— Nu vrea. Zice că altfel nu se simte în siguranță.

Am simțit cum mă sufoc. M-am dus la serviciu cu ochii umflați de nesomn. Colega mea, Ioana, m-a văzut și m-a tras deoparte:

— Ce ai pățit?

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a privit lung:

— Maria, nu semna nimic! Am văzut prea multe cazuri din astea. Odată ce ai semnat, nu mai e al tău nimic.

Seara, când am ajuns acasă, Elena era deja acolo cu niște hârtii pregătite.

— Uite contractul de donație. Am vorbit cu notarul. Trebuie doar să semnezi aici și gata!

Mâinile îmi tremurau când am luat foile. Am citit și recitit fiecare rând. Era clar: dacă semnam, apartamentul devenea al Elenei fără nicio garanție că voi mai avea vreodată un loc al meu.

— Nu pot face asta, am spus încet.

Elena s-a ridicat brusc:

— Cum adică nu poți? După tot ce am făcut pentru voi? După ce l-am crescut pe Vlad singură?

Vlad tăcea. Îmi venea să țip la el: „Spune ceva! Apără-mă!” Dar el doar se uita la podea.

— Maria, nu fi egoistă! a continuat Elena. Dacă nu vrei să ne ajuți, spune clar!

Atunci am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Am pus actele pe masă și am spus:

— Nu semnez nimic fără să mă consult cu un avocat.

Elena a început să plângă teatral:

— Nu-mi vine să cred! Să ajung eu bătrână și bolnavă și să nu pot avea încredere în nora mea!

Vlad a ieșit din cameră fără un cuvânt. Am rămas singură cu Elena și cu acuzațiile ei.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit insuportabilă. Vlad era tot mai distant. Seara stătea la televizor cu volumul dat la maxim sau pleca la prieteni. Elena mă suna zilnic să mă convingă.

Odată m-am întâlnit cu mama la o cafea și i-am povestit totul:

— Mamă, dacă semnez și mă dau afară? Dacă rămân pe drumuri?

Ea mi-a luat mâinile în ale ei:

— Fata mea, niciodată să nu-ți dai casa pe mâna altuia. Nici măcar familie dacă nu simți că poți avea încredere.

Într-o seară, Vlad s-a întors acasă beat:

— Ești o egoistă! Mama suferă din cauza ta! De ce nu poți face un gest simplu?

Atunci am izbucnit:

— Un gest simplu? Să renunț la tot ce am muncit? Să risc să rămân fără nimic?

A doua zi am mers la un avocat. Mi-a explicat clar: „Dacă semnați donația fără clauză de întreținere sau drept de uzufruct viager, puteți fi dată afară oricând.”

M-am întors acasă hotărâtă:

— Nu semnez nimic! Dacă vrei să mă părăsești pentru asta, fă-o!

Vlad a plecat la mama lui pentru câteva zile. Eu am rămas singură în apartament, dar pentru prima dată după mult timp am simțit liniște.

După o săptămână s-a întors:

— Mama zice că nu mai vrea nimic de la tine.

Am zâmbit trist:

— Poate că e mai bine așa…

Acum stau singură în apartamentul meu și mă gândesc: Oare cât valorează dragostea dacă trebuie să plătești pentru ea cu propria siguranță? Voi ce ați fi făcut în locul meu?