Când acasă nu mai e acasă: Povestea unei schimbări care a rupt totul

— Nu se poate, Lidia! Nu poți să ne faci asta! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce soacra mea își împacheta deja hainele în valizele noastre.

Era o seară de martie, friguroasă și umedă. Stăteam în mijlocul sufrageriei noastre, cu băiatul de trei ani agățat de piciorul meu, iar soțul meu, Mihai, privea în gol, incapabil să spună ceva. Lidia, mama lui, era hotărâtă: „E mai bine așa pentru toată lumea. Eu și sora ta avem nevoie de spațiu. Voi sunteți tineri, vă descurcați oriunde.”

Nu-mi venea să cred. Apartamentul nostru cu două camere era singura oază de liniște pe care o avusesem vreodată. Îl cumpărasem împreună cu Mihai după ani de rate și sacrificii. Lidia locuia cu noi de câteva luni, după ce rămăsese singură. La început am acceptat-o din milă și respect, dar nu mi-am imaginat niciodată că va ajunge să ne dea afară din propria casă.

— Mihai, fă ceva! Nu putem să plecăm! am șoptit disperată.

El a ridicat din umeri, cu ochii umezi: — E mama… Nu pot să mă cert cu ea acum. Știi cum e…

Așa am ajuns, peste noapte, să ne mutăm într-o garsonieră mică, la marginea Bucureștiului. O cameră cât o cutie de chibrituri, cu un pat vechi și o bucătărie improvizată. Fiul nostru, Rareș, plângea în fiecare seară: „Mami, vreau acasă!”

Primele săptămâni au fost un coșmar. Încercam să mă adaptez, să nu-l las pe Mihai să simtă cât sufăr. Dar fiecare colț al garsonierei mă sufoca. Mă trezeam noaptea și plângeam în baie, ca să nu mă audă nimeni. Mă simțeam umilită și trădată.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Lidia: „Sper că v-ați acomodat. Noi suntem foarte bine aici.” Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i răspund urât, dar m-am abținut. Am ieșit afară și am început să merg fără țintă pe stradă. M-am întrebat: cum am ajuns aici? De ce nu pot să-mi apăr familia?

Într-o seară, l-am găsit pe Mihai stând pe marginea patului, cu capul în mâini.

— Nu mai pot, Irina… Parcă nu mai sunt bărbat în casa mea. Mama face ce vrea din noi.

— Atunci fă ceva! Ridică-te! Spune-i că nu e corect! Nu putem trăi așa!

— Dar dacă se supără? Dacă nu mai vorbește cu mine?

— Și ce dacă? Familia noastră e aici! Eu și Rareș! Nu vezi că ne pierdem?

A doua zi, Mihai a încercat să vorbească cu Lidia la telefon. Am auzit conversația din bucătărie:

— Mamă, nu e drept ce ai făcut. E casa noastră… Trebuie să ne întoarcem.

— Mihai, nu începe! Eu am nevoie de liniște. Tu ai Irina și copilul, vă descurcați. Eu am suferit destul!

— Dar noi? Noi nu contăm?

— Nu mă interesează! Dacă nu vă convine, găsiți-vă altceva!

Mihai a închis telefonul și a izbucnit în plâns. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de slab.

Zilele au trecut greu. Rareș s-a îmbolnăvit de la frigul din garsonieră. Eu am început să lipsesc de la serviciu ca să-l îngrijesc. Șeful meu m-a chemat la birou:

— Irina, știu că ai probleme acasă, dar nu pot să te tot acopăr. Ori vii la muncă regulat, ori…

Am plecat capul și am ieșit fără să spun nimic. În tramvai, am izbucnit în lacrimi. O bătrână s-a apropiat de mine:

— Mamă dragă, nu plânge… Toate trec.

Dar eu simțeam că nimic nu mai trece.

Într-o duminică dimineață, Lidia a venit la noi fără să anunțe. A intrat în garsonieră ca la ea acasă:

— Ce faceți aici? Vai, ce dezordine! Irina, tu nu vezi că nu știi să ai grijă de familie? Poate era mai bine să rămâi la părinții tăi!

Atunci am simțit că explodez:

— Ajunge! Nu mai accept nicio umilință! Ai luat tot ce aveam! Nu-ți mai pasă de nimeni decât de tine!

Lidia s-a uitat la mine cu dispreț:

— Dacă nu-ți convine, pleacă! Mihai poate rămâne cu mine!

Mihai s-a ridicat brusc:

— Mamă, oprește-te! Irina e soția mea! Dacă ea pleacă, plec și eu!

A fost pentru prima dată când Mihai a ales între mine și mama lui. Lidia a plecat trântind ușa.

În acea seară am stat toți trei pe patul îngust și ne-am ținut în brațe. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem o familie adevărată.

După câteva luni grele, am reușit să găsim un apartament mic de închiriat. Nu era al nostru, dar era liniște. Lidia nu ne-a mai căutat o vreme.

Uneori mă gândesc: cât valorează un acoperiș dacă nu ai pace? Merită să sacrifici totul pentru familie dacă familia te rănește? Poate că adevărata casă e acolo unde ești respectat și iubit.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să vă împotriviți sau ați fi acceptat umilința pentru liniștea aparentă?