Scrisoarea de pe fundul sertarului

— Ce faci, Irina? Ai găsit ceva interesant pe-acolo? vocea mamei răsuna din bucătărie, dar eu nu puteam răspunde. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Pe masa din sufragerie, între facturi vechi și polițe de asigurare, zăcea o scrisoare subțire, cu margini îngălbenite. Pe plic era scrisul lui Vlad, soțul meu. Data? 14 mai 2007. Ziua în care m-a cerut de soție.

Nu știu cât am stat cu ochii lipiți de plic. Parcă timpul se oprise. Într-un final, am rupt sigiliul cu degetele amorțite. Cuvintele curgeau pe hârtie ca niște picături de ploaie rece: „Dragă Ana, nu pot să nu mă gândesc la tine azi. Știu că e greșit, dar inima mea încă nu s-a desprins de amintirea noastră…”

Am simțit cum mi se taie respirația. Ana? Cine era Ana? Vlad nu-mi vorbise niciodată despre vreo Ana. Am citit mai departe, cu ochii încețoșați: „Astăzi urmează să-i cer Irinei mâna. O iubesc, dar tu vei rămâne mereu o parte din mine.”

Am lăsat scrisoarea să cadă pe masă. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Blocul nostru din Drumul Taberei era liniștit la ora aceea, doar câteva voci de copii se auzeau din parc. M-am sprijinit de balustradă și am privit în gol. Cum putea Vlad să-mi ascundă așa ceva atâția ani?

Când s-a întors acasă, Vlad a găsit masa plină de acte și scrisoarea deschisă la vedere. S-a uitat la mine, apoi la plic, și am văzut cum i se schimbă fața.

— Irina… pot să-ți explic…

— Cine e Ana? am întrebat cu voce stinsă.

A tăcut câteva secunde, apoi s-a așezat pe scaunul din fața mea.

— A fost prima mea iubire. Ne-am cunoscut în facultate. Am crezut că o să rămânem împreună pentru totdeauna, dar viața ne-a despărțit. Când te-am cunoscut pe tine… am simțit că pot să merg mai departe. Dar în ziua aceea… nu știu, m-au năpădit amintirile.

— Și de ce ai păstrat scrisoarea?

— Nu i-am trimis-o niciodată. Am scris-o ca să mă eliberez. Dar n-am avut curajul s-o arunc.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Toți anii ăștia… m-ai mințit?

— Nu te-am mințit, Irina! Te-am iubit mereu. Dar trecutul nu dispare doar pentru că vrem noi.

Am plecat de acasă în noaptea aceea și m-am dus la sora mea, Roxana. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Irina, fiecare om are umbrele lui. Poate că Vlad chiar te iubește, dar n-a știut cum să-și închidă trecutul.

— Și eu ce fac acum? Cum mai pot avea încredere?

— Numai tu poți decide asta.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Nu puteam dormi, nu puteam mânca. Mă uitam la pozele noastre din vacanțe — la mare, la munte, la nunta verișoarei mele — și mă întrebam dacă totul fusese o minciună.

Mama a încercat să mă liniștească:

— Irina, bărbații sunt complicați. Dar și noi avem secretele noastre. Important e ce faceți împreună acum.

Dar eu nu voiam să aud nimic. Mă simțeam trădată, umilită.

Într-o seară, Vlad a venit la Roxana acasă. Avea ochii roșii și barba crescută.

— Nu vreau să te pierd, Irina. Am greșit că n-am vorbit cu tine despre Ana. Dar nu vreau să trăiesc fără tine.

— Și eu cum pot să uit?

— Nu trebuie să uiți. Dar poate putem învăța să mergem mai departe.

Am stat mult timp pe gânduri. Am vorbit cu prietenele mele, cu mama, cu Roxana. Fiecare avea alt sfat: „Iartă-l!”, „Nu-l ierta!”, „Toți bărbații sunt la fel!”, „Nu toți sunt la fel!”

Într-o dimineață ploioasă, m-am întors acasă. Vlad era acolo, așteptându-mă cu cafeaua făcută și ochii plini de speranță.

— Putem încerca din nou? a întrebat el încet.

Nu i-am răspuns imediat. Am privit spre fereastră, la picăturile care curgeau pe geam.

Poate că iubirea adevărată nu e perfectă. Poate că fiecare dintre noi poartă răni vechi și doruri nespuse. Dar oare putem construi ceva trainic pe adevăruri spuse prea târziu?

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu secretele trecutului ascunse printre hârtii vechi? Și cât de mult contează adevărul când vine vorba despre inimile noastre?