Oaspeții bucură de două ori: cum fratele meu a transformat un weekend într-o probă de rezistență

— Nu mai pune sare, Camelia! Ți-am spus că Vlad are tensiunea mare! am izbucnit, încercând să-mi stăpânesc vocea, dar deja era prea târziu. Camelia s-a oprit cu lingura în aer și m-a privit ca și cum aș fi insultat-o în fața întregii lumi. Vlad, fratele meu mai mare, s-a uitat la mine cu ochii aceia gri-verzui care mereu m-au făcut să mă simt ca un copil prins cu minciuna. Era vineri seară, ora opt, iar bucătăria mea mirosea a ciorbă de perișoare și a tensiune.

Nu-mi doream decât un weekend liniștit. Dar când Vlad m-a sunat cu două zile înainte să-mi spună că vin ei la noi, am simțit deja un nod în stomac. Nu ne-am văzut de aproape un an, iar relația noastră era ca o haină veche: încă utilă, dar plină de cusături ascunse. Soțul meu, Radu, a încercat să mă liniștească: „Lasă, Irina, e doar un weekend. Ce poate să se întâmple?”

Acum, privind-o pe Camelia cum își strânge buzele și pe Vlad cum oftează adânc, mi-am dat seama că răspunsul era: orice.

— Nu-i nimic, Irina. Lasă că mănânc fără sare, a zis Vlad cu voce joasă, dar știam că nu despre sare era vorba. Era despre toate lucrurile nespuse dintre noi: resentimentele din copilărie, certurile pentru moștenirea casei bunicilor, faptul că el a plecat la București și eu am rămas aici, la Ploiești, să am grijă de părinți.

Camelia a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am auzit ușa de la baie trântindu-se și am simțit cum mi se strânge inima. Radu a încercat să destindă atmosfera:

— Hai să bem un pahar de vin! Să uităm de sare și de toate cele…

Dar Vlad nu s-a lăsat înduplecat:

— Nu vreau vin. Vreau doar să stăm liniștiți. E prea mult să cer?

Am tăcut. Știam că nu e vorba doar de sare sau de vin. Era vorba despre noi toți, despre felul în care fiecare încerca să-și găsească locul într-o familie care nu mai era demult întreagă.

Sâmbătă dimineață, Camelia a venit la masă cu ochii umflați. Am încercat să-i zâmbesc, dar ea s-a uitat pe fereastră și a început să vorbească despre cât de greu îi e la serviciu. Vlad a ascultat-o absent, iar eu am simțit cum mă apasă vinovăția: poate că nu sunt o gazdă bună, poate că nu știu să-i fac să se simtă bineveniți.

După micul dejun, Vlad a propus să mergem la cimitir la părinți. Am mers toți patru, fiecare cu gândurile lui. La mormântul mamei am început să plâng fără să vreau. Vlad m-a luat în brațe pentru prima dată după mulți ani.

— Îmi pare rău că nu vin mai des… a șoptit el.

— Și mie îmi pare rău că nu pot să te iert mai ușor… am răspuns eu printre lacrimi.

Camelia și Radu s-au retras câțiva pași mai în spate. Am simțit pentru o clipă că suntem din nou frați, ca atunci când eram mici și ne ascundeam sub masă ca să nu ne certe tata.

Dar magia s-a risipit repede. Seara, la cină, Camelia a început să vorbească despre planurile lor de a vinde apartamentul din București și de a se muta în străinătate.

— Ne-am săturat de România. Aici nu mai ai nicio șansă dacă nu ai pile sau bani…

Radu s-a încruntat:

— Nu e chiar așa. Eu zic că dacă muncești…

— Lasă-mă cu muncitul! l-a întrerupt Vlad. Tu n-ai idee cât e de greu acolo unde suntem noi!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Și crezi că aici ne e ușor? Eu am rămas cu părinții bolnavi pe cap, cu ratele la bancă… Tu ai plecat și ai lăsat totul pe umerii mei!

Vlad s-a ridicat brusc de la masă.

— Nu mai suport discuțiile astea! Mereu mă faci să mă simt vinovat!

Camelia l-a urmat fără să spună nimic. Radu a oftat și mi-a pus mâna pe umăr:

— Poate ar trebui să-i lași în pace… Poate și ei au dreptatea lor.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot gândit la copilărie: la serile când ne jucam „Nu te supăra frate”, la certurile pentru telecomandă sau pentru ultima felie de cozonac. Când au plecat duminică dimineață, niciunul dintre noi nu a spus prea multe. Doar un „Pa” grăbit și o îmbrățișare stângace.

După ce au ieșit pe ușă, am rămas în mijlocul sufrageriei goale și am izbucnit în plâns. Radu m-a strâns în brațe:

— O să fie bine… Cu timpul.

Dar eu nu eram sigură. M-am întrebat dacă familia chiar înseamnă doar sânge sau dacă trebuie să lupți mereu ca să păstrezi legătura vie.

Acum stau și mă gândesc: oare cât putem duce înainte ca firul răbdării să se rupă definitiv? Și dacă se rupe… cine îl mai poate reînnoda?