Când Promisiunea se Frânge: Nașterea lui Vlad și Tăcerea Bunicilor

— Nu pot să cred că nu răspunde iar! Am strigat în gol, cu telefonul strâns în palmă, lacrimile curgându-mi pe obraji. Vlad plângea în pătuțul improvizat din sufragerie, iar eu mă simțeam ca o pasăre cu aripile frânte. Era a treia zi de când încercam să-mi sun mama și tata, dar nimeni nu răspundea. Mă simțeam abandonată, trădată de cei care îmi promiseseră că vor fi acolo pentru mine, mai ales acum, când lumea mea se schimbase radical.

Totul începuse cu un an înainte, când le-am spus părinților mei că sunt însărcinată. Mama a zâmbit larg, tata m-a bătut pe umăr și mi-a spus: „O să fim cei mai buni bunici! Să nu-ți faci griji, Irina, suntem aici pentru tine.” Am crezut fiecare cuvânt. În serile târzii, când mă întorceam obosită de la serviciu, visam la momentele în care mama va veni să mă ajute cu copilul, la tata care va ieși cu Vlad în parc. Dar realitatea a fost alta.

Nașterea lui Vlad a fost grea. Am stat două zile în travaliu la Maternitatea Polizu, singură, pentru că soțul meu, Radu, era plecat cu serviciul în Germania. Mama mi-a promis că va veni la spital, dar a invocat o răceală bruscă și mi-a spus că e mai bine să nu riște să mă îmbolnăvească. Tata nu a zis nimic. Am născut singură, cu ochii în lacrimi și cu inima plină de speranță că totul se va schimba când voi ajunge acasă.

Dar acasă m-a întâmpinat un gol imens. Radu a venit după două săptămâni, dar era mereu obosit și absent. Părinții mei au venit o singură dată, au stat o oră și au plecat grăbiți. „Avem treabă la țară,” mi-a spus mama. „Sunt multe de rezolvat.”

În fiecare zi mă luptam cu oboseala, cu alăptatul care nu mergea cum trebuie, cu plânsul lui Vlad care părea să nu se mai termine. Îmi doream doar să mă țină cineva în brațe și să-mi spună că totul va fi bine. Dar telefonul rămânea mut.

Într-o seară, după ce Vlad adormise epuizat de plâns, am sunat-o pe mama din nou. A răspuns după multe insistențe.

— Mamă, te rog… Nu mai pot. Am nevoie de tine. Nu știu ce să fac cu Vlad. Nu doarme deloc, nu mănâncă… Simt că o iau razna.

A urmat o tăcere lungă.

— Irina, știi că avem și noi problemele noastre. Tata are tensiunea mare, eu am început să am dureri de spate… Nu mai suntem tineri. Trebuie să te descurci și tu singură, așa cum m-am descurcat și eu cu tine.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. M-am gândit la toate poveștile despre bunici care stau cu nepoții, la vecina mea, tanti Mariana, care își crește nepoata cât fiica ei e la muncă. De ce eu nu am parte de asta?

Zilele au trecut greu. Radu era tot mai absent, prins între două lumi: aici și acolo. Eu eram prinsă între disperare și furie. Într-o zi am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Simt că sunt invizibilă pentru toți! Nici tu nu ești aici cu adevărat, nici ai mei nu mă ajută! Ce am făcut greșit?

Radu a ridicat din umeri și a oftat:

— Poate că fiecare are problemele lui… Poate că trebuie să ne descurcăm singuri.

Am început să mă întreb dacă nu cumva am cerut prea mult. Poate părinții mei chiar nu mai pot. Poate generația lor s-a săturat să fie mereu „sprijinul” tuturor. Dar apoi vedeam alte familii unde bunicii erau sufletul casei.

Într-o duminică am mers la ei acasă cu Vlad în brațe. Mama s-a uitat la mine mirată:

— Ce cauți aici? Nu ne-ai sunat înainte!

— Mamă… Am nevoie doar să stau puțin jos. Să dorm o oră… Te rog!

A oftat și mi-a luat copilul din brațe fără tragere de inimă. Tata s-a uitat la televizor fără să spună nimic.

Am adormit pe canapea și m-am trezit după o oră cu Vlad plângând din nou. Mama mi l-a pus în brațe:

— E timpul să pleci acasă. Avem musafiri diseară.

Pe drum spre casă am plâns în hohote. M-am simțit ca un copil respins de propriii părinți. În acea noapte am scris un mesaj lung mamei mele:

„Nu știu ce s-a întâmplat între noi sau când am devenit străini. Dar doare tare.”

Nu mi-a răspuns niciodată la acel mesaj.

Au trecut luni de atunci. Vlad a crescut, iar eu am devenit mai puternică decât credeam vreodată că pot fi. Dar rana a rămas acolo — o rană care mă face să mă întreb dacă familiile românești se destramă încet-încet sub greutatea problemelor personale sau dacă pur și simplu eu am avut ghinion.

Poate am fost prea naivă să cred în promisiuni? Sau poate e timpul ca noi, copiii deveniți părinți, să ne redefinim așteptările? Voi ce credeți — e vina generației noastre sau a lor?