Scrisoarea mamei: Când trecutul nu te lasă să uiți

— Nu pot să cred că ai avut curajul să-mi scrii după atâția ani, am șoptit, cu scrisoarea mamei tremurând între degete. Era o după-amiază ploioasă de aprilie, iar Bucureștiul părea mai cenușiu ca niciodată. Am rupt plicul cu o furie mocnită, simțind cum vechile răni se deschid, una câte una, ca niște cicatrici care nu s-au vindecat niciodată.

„Draga mea Irina, știu că nu merit să mă asculți, dar am nevoie de tine. Tata e bolnav. Nu mai pot singură. Te rog, vino acasă.”

Am citit și recitit rândurile acelea simple, dar fiecare cuvânt era o lovitură. Tata. Cel care m-a dat afară din casă când am ales să merg la facultate în București, nu la Iași, cum voia el. Cel care n-a vorbit cu mine opt ani. Mama, mereu prinsă la mijloc, mereu tăcută, mereu cu ochii roșii de plâns.

— Ce faci, Irina? Ai pățit ceva? m-a întrebat Vlad, soțul meu, văzându-mă palidă.

— E de la mama. Tata e bolnav… Vrea să mă întorc acasă.

A tăcut. Știa povestea. Știa cât m-a durut despărțirea de ai mei, cât am muncit să-mi construiesc viața aici, departe de satul acela uitat de lume din Vaslui. Știa și cât de tare mă temeam să mă întorc.

— Poate ar trebui să mergi. Să vorbești cu ei. Să… închizi cercul.

Am râs amar.

— Cerc? La noi e un hău între generații, nu un cerc.

Dar n-am dormit toată noaptea. M-am gândit la copilăria mea: la mirosul de pâine caldă din bucătăria mamei, la serile când tata îmi citea povești și la ziua aceea blestemată când am plecat plângând din curte, cu două valize și un vis prea mare pentru satul nostru.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul. Vlad m-a îmbrățișat strâns.

— Să nu uiți cine ești acum, mi-a spus.

Drumul spre casă a fost un șir nesfârșit de gânduri și regrete. Când am coborât din microbuz în fața magazinului sătesc, am simțit privirile curioase ale vecinilor. „Uite-o pe Irina lui Costache! S-a întors!”

Casa era neschimbată: poarta verde scorojită, vița-de-vie uscată pe jumătate, câinele bătrân lătrând slab. Mama a ieșit în prag, mai mică și mai gârbovită decât mi-o aminteam.

— Irina…

Nu știam dacă să o îmbrățișez sau să țip la ea pentru toți anii pierduți. Am ales să o strâng la piept. A plâns în hohote.

— Mi-a fost dor de tine, fata mea…

În casă mirosea a supă și a vechi. Tata era întins pe pat, slab și palid. M-a privit ca pe o străină.

— Ai venit…

— Am venit pentru mama, am spus rece.

A oftat adânc.

— Știu că nu merit iertarea ta.

Au urmat zile grele. Mama se agita între bucătărie și camera lui tata. Eu încercam să ajut, dar orice gest părea stângaci. Tensiunea plutea în aer ca un nor greu.

Într-o seară, după ce mama a adormit epuizată pe fotoliu, tata m-a chemat lângă el.

— Irina… De ce ai plecat atunci?

M-am uitat la el șocată.

— Pentru că nu m-ai lăsat să fiu eu însămi! Pentru că ai vrut să trăiesc viața pe care TU ai ales-o pentru mine!

A închis ochii obosit.

— Am fost un prost. Mi-a fost frică să nu te pierd… și tocmai asta am făcut.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— De ce n-ai spus asta atunci?

— Orgoliul… E boală grea la noi în familie.

Am stat mult timp în tăcere. În noaptea aceea am visat că sunt din nou copil și tata mă ține de mână prin grădină.

Zilele au trecut greu. Tata s-a stins într-o dimineață liniștită, cu mâna mea strânsă în a lui. Mama a rămas mică și pierdută în casa prea mare pentru singurătatea ei.

După înmormântare, am stat cu mama pe prispă. Soarele apunea peste dealuri.

— Ce faci acum? m-a întrebat ea încet.

— Nu știu… Poate că ar trebui să vin mai des acasă. Poate că e timpul să iert…

Mama a zâmbit trist.

— Și eu trebuie să mă iert pe mine…

Am plecat spre București cu sufletul greu, dar parcă mai împăcată. Trecutul nu poate fi schimbat, dar poate fi înțeles. Poate fi iertat?

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu răni nevindecate doar pentru că nu avem curajul să deschidem o scrisoare sau să spunem „iartă-mă”? Voi ați putea ierta?