Scrisoarea care mi-a sfâșiat liniștea: Povestea unei familii românești și a fiicei lor adoptate

— Ioana, ai primit o scrisoare! Glasul lui Mihai răsună din hol, iar eu tresar, cu mâinile încă ude de la vasele pe care le spălam. Nu primesc scrisori des, mai ales nu unele cu scrisul tremurat, necunoscut, pe care îl văd când mă apropii. Pe plic scrie doar atât: „Pentru familia Dumitrescu. Urgent.”

Simt cum inima mi se strânge. Maria, fiica noastră adoptată, tocmai a împlinit 14 ani. De când am adus-o acasă din centrul de plasament din Iași, viața noastră s-a schimbat complet. Am învățat să iubim altfel, să ne temem altfel, să sperăm altfel. Dar liniștea noastră a fost mereu fragilă, ca o coajă subțire de ou.

Deschid plicul cu degetele tremurânde. Mihai mă privește îngrijorat, iar Maria, care tocmai intră în sufragerie cu căștile pe urechi, se oprește văzându-ne fețele. „Ce s-a întâmplat?” întreabă ea.

Citesc cu voce tare: „Sunt Elena Popescu. Sunt mama biologică a Mariei. Vreau să-mi văd fiica.”

Tăcerea cade peste noi ca o pătură grea. Maria rămâne nemișcată, ochii ei mari și căprui se umplu de lacrimi. Mihai își trece mâna prin păr, încercând să-și ascundă neliniștea.

— Ce înseamnă asta? întreabă Maria cu voce stinsă.

Nu știu ce să-i răspund. Îmi simt inima sfâșiată între dorința de a o proteja și teama că nu sunt suficientă pentru ea. Mihai încearcă să preia controlul:

— Ioana, trebuie să vorbim între noi înainte să facem orice.

Maria se ridică brusc și fuge în camera ei, trântind ușa. Rămânem singuri în sufragerie, cu scrisoarea între noi ca un zid.

— Ce facem? șoptește Mihai.

Nu știu. Niciodată nu m-am simțit atât de neputincioasă. Am crezut că trecutul Mariei e un capitol închis, că dragostea noastră va fi de ajuns să-i vindece rănile. Dar iată-ne aici, cu trecutul bătând la ușă.

În acea noapte nu dormim niciunul. Aud pașii Mariei prin cameră, suspinele ei înfundate. Dimineața, la micul dejun, atmosfera e apăsătoare.

— Vreau să o cunosc pe mama mea adevărată, spune Maria dintr-o dată.

Mihai lasă lingura jos. Eu simt cum mi se taie respirația.

— Noi suntem părinții tăi, îi spun încet.

— Știu… dar vreau să știu cine sunt cu adevărat. Să aflu de ce m-a lăsat acolo…

Mihai încearcă să fie rațional:

— Maria, trebuie să fim atenți. Nu știm ce vrea femeia asta cu adevărat.

— Poate vrea doar să mă vadă! strigă Maria. Poate are nevoie de mine… sau poate eu am nevoie de ea!

Nu pot decât să o privesc cum plânge. Îmi dau seama că nu pot controla totul, că iubirea mea nu poate umple toate golurile din sufletul ei.

În zilele următoare, Maria devine tot mai retrasă. Nu mai vorbește cu noi decât strictul necesar. Într-o seară, o găsesc plângând pe balcon.

— Mamă… dacă mă întâlnesc cu ea… o să mă urăști?

O strâng în brațe cât pot de tare.

— Niciodată. Dar mi-e teamă că te va răni din nou.

— Și mie mi-e frică… dar trebuie să știu.

În cele din urmă, cedăm. O sunăm pe Elena Popescu și stabilim o întâlnire într-o cafenea mică din oraș. În ziua aceea plouă torențial; parcă și cerul plânge pentru noi.

Elena e o femeie trecută de 40 de ani, cu ochii obosiți și mâinile tremurânde. Când o vede pe Maria, izbucnește în lacrimi.

— Iartă-mă… n-am avut de ales… eram prea tânără… părinții mei m-au obligat…

Maria ascultă totul fără să spună nimic. Eu și Mihai stăm la o masă alăturată, neputincioși.

După întâlnire, Maria e tăcută zile întregi. Nu știu dacă am făcut bine sau rău lăsând-o să-și întâlnească mama biologică. Relația noastră devine tensionată; fiecare discuție se transformă într-o ceartă mocnită.

Într-o seară, Mihai explodează:

— Ioana, nu mai pot! Parcă nu mai suntem o familie! Totul s-a schimbat!

Îl privesc neputincioasă. Și eu simt că ne pierdem unul pe altul. Mă întreb dacă nu cumva am greșit când am crezut că putem vindeca totul doar cu dragoste.

Maria începe să meargă la terapie. Încet-încet ne apropiem din nou, dar rana rămâne acolo — o rană care nu se va vindeca niciodată complet.

Uneori mă întreb: oare ce înseamnă cu adevărat să fii mamă? Sângele sau sufletul? Și dacă dragostea nu e niciodată de ajuns… atunci ce ne mai ține împreună?