„Mamă, nu veni la ziua nepotului tău” – ziua în care totul s-a schimbat

„Mamă, te rog să nu vii la ziua lui Darius anul acesta. Simt că prezența ta strică atmosfera.”

Am citit mesajul de la Vlad de cel puțin zece ori, cu ochii încețoșați de lacrimi. Îmi tremurau mâinile și inima bătea nebunește, ca atunci când, copil fiind, mă ascundeam de tata după ce făceam vreo prostie. Dar acum nu mai eram copil. Eram mama lui Vlad și bunica lui Darius. Și tocmai fiul meu îmi cerea să stau departe de nepotul pe care îl iubesc mai mult decât orice pe lume.

M-am așezat pe marginea patului, cu telefonul strâns în palmă, încercând să-mi adun gândurile. În bucătărie, ceasul bătea ora 9, iar vecina de la doi trântea ușa, ca în fiecare dimineață. Totul părea normal în blocul nostru vechi din cartierul Titan, dar în sufletul meu era furtună.

Am încercat să-mi amintesc când au început lucrurile să se strice între mine și Vlad. Poate după ce a murit soțul meu, Ion, iar eu am devenit mai posesivă cu el și cu familia lui? Sau poate când am început să-i critic soția, pe Irina, pentru felul în care îl crește pe Darius? Mereu am vrut doar binele lor, dar poate că am greșit modul…

Telefonul a vibrat din nou. Era un mesaj scurt de la Vlad: „Te rog să înțelegi. Nu vreau scandaluri.”

Scandaluri? Am oftat adânc. Da, recunosc, uneori am spus lucruri pe care nu trebuia să le spun. Când am văzut-o pe Irina certându-l pe Darius pentru o notă mică la matematică, n-am putut să tac: „Lasă-l, Irina! Și Vlad era slab la mate și uite ce băiat bun a ajuns!” Irina s-a uitat la mine cu ochii ei reci și nu mi-a răspuns. Vlad a schimbat subiectul. Poate atunci s-a pus prima cărămidă la zidul dintre noi.

Mi-am amintit de aniversările trecute. Cum îi făceam tortul preferat lui Darius – cu ciocolată și vișine –, cum îi cumpăram jucării pe ascuns, ca să nu se supere părinții că îl răsfăț prea mult. Cum râdeam toți trei în sufrageria lor mică din Militari. Dar anul acesta nu mai aveam voie să vin.

Am încercat să-l sun pe Vlad. Mi-a răspuns după câteva secunde:
– Mamă, te rog să nu insiști. E mai bine așa.
– Vlad, dar ce-am făcut? De ce nu mă vrei acolo?
– Nu vreau să ne certăm iar. Irina nu se simte bine când ești tu acolo. Și nici eu…
– Dar Darius? El mă vrea?
– E copil… Nu înțelege încă toate astea.

Mi s-a pus un nod în gât. Am vrut să-i spun că pentru Darius sunt bunica aceea care îi citește povești și îi face clătite duminica dimineața. Dar n-am mai avut putere.

După ce am închis telefonul, m-am prăbușit pe canapea și am plâns ca un copil. M-am simțit inutilă, dată la o parte, ca o haină veche uitată într-un dulap prăfuit. Am stat așa ore întregi, cu ochii pierduți în tavanul scorojit al apartamentului.

Spre seară, m-a sunat sora mea, Mariana.
– Ce-ai pățit, Sorina? Ai vocea stinsă.
– Vlad nu mă mai vrea la ziua lui Darius…
– Of, draga mea… Știi cum sunt tinerii ăștia acum. Au impresia că le știm noi pe toate…
– Dar eu doar voiam să-i ajut! Să fiu acolo pentru ei…
– Poate ai fost prea prezentă… Poate au nevoie de spațiu.

Am simțit cum mă apasă vorbele Marianei. Să fie adevărat? Să fi sufocat eu familia fiului meu cu grija mea exagerată?

În zilele următoare am încercat să-mi ocup timpul: am mers la piață, am stat la coadă la farmacie, am vorbit cu vecinele despre scumpirile de la gaze și despre pensii. Dar gândul tot la Vlad și Darius îmi fugea.

Ziua aniversării a venit ca o lovitură rece. Am stat singură în bucătărie, cu tortul făcut după rețeta veche a mamei mele. Mirosea a copilărie și a dor. Am aprins o lumânare mică și am șoptit: „La mulți ani, puiule!”

Pe seară am primit o poză pe WhatsApp: Darius zâmbea lângă un tort cumpărat din supermarket. În jurul lui erau Vlad, Irina și câțiva prieteni de-ai lor. Eu nu eram acolo.

Am simțit cum o parte din mine se rupe definitiv. Am realizat că uneori dragostea poate sufoca dacă nu știm când să ne retragem. Dar cum poți găsi echilibrul între a fi prezent și a lăsa spațiu celor dragi?

Poate că generațiile noastre nu știu să comunice altfel decât prin reproșuri sau tăceri apăsătoare. Poate că e nevoie să învățăm să ne cerem iertare și să ascultăm mai mult.

Mă întreb acum: oare câți părinți sau bunici trăiesc aceeași durere în tăcere? Oare cum putem vindeca rănile dintre generații înainte să fie prea târziu?