Între Datorie și Libertate: Povestea Unei Nurori în Fața Sacrificiului

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuvetă, cu mâinile ude de la vasele nespălate. Vlad, soțul meu, a ridicat privirea din telefon, vizibil obosit după o zi lungă la serviciu.

— Ce s-a întâmplat acum? a întrebat el, încercând să-și ascundă iritarea.

— Mama ta… iar a intrat peste mine în baie. I-am spus de atâtea ori să bată la ușă! Și iar mi-a criticat mâncarea, că nu pun destulă sare, că nu gătesc ca ea… Nu mai suport!

A tăcut. Știam că nu-i place să discutăm despre asta. De când Elena, soacra mea, a venit să locuiască cu noi, casa noastră nu mai era a noastră. Fiecare colț era invadat de prezența ei: mirosul de levănțică din camera de oaspeți devenise mirosul casei, iar televizorul mergea toată ziua pe telenovelele ei preferate.

Totul a început după ce socrul meu, Ion, s-a stins. Elena a rămas singură într-un apartament vechi din cartierul Titan. Primele luni a rezistat cu greu. Mergeam la ea săptămânal, îi duceam cumpărături, îi plăteam facturile online. Dar într-o zi, am găsit-o căzută în bucătărie. Nu-și mai simțea piciorul stâng. Am chemat ambulanța și atunci am știut că nu mai poate sta singură.

— Nu avem de ales, mi-a spus Vlad. E mama. Nu pot s-o las pe drumuri.

Am încercat să găsim soluții. Am sunat la câteva cămine private din București. Prețurile? Între 3.000 și 5.000 de lei pe lună. Salariul meu de profesoară abia acoperă cheltuielile casei. Vlad câștigă puțin mai bine ca inginer, dar avem și rate la bancă pentru apartamentul nostru micuț cu două camere.

— Nu putem plăti atât, i-am spus lui Vlad într-o seară târzie, cu ochii în lacrimi.

— Știu… Dar nici să o lăsăm singură nu putem.

Așa că am adus-o pe Elena la noi. La început am încercat să fiu înțelegătoare. E bătrână, e vulnerabilă, are nevoie de ajutor. Dar curând au început conflictele mărunte: ba nu-i place cum spăl rufele, ba nu-i convine că fetița noastră, Mara, stă prea mult pe tabletă.

— Pe vremea mea copiii se jucau afară! Ce-i cu prostiile astea moderne? m-a apostrofat într-o zi.

Mara s-a retras în camera ei și a început să plângă. M-am simțit vinovată. Îmi iubesc copilul și vreau să-i ofer liniște acasă.

Într-o duminică dimineață, când încercam să pregătesc micul dejun, Elena a intrat în bucătărie și a început să mute toate vasele din dulapuri.

— Nu vezi că nu ai ordine? Cum poți trăi așa? Pe vremea mea…

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere.

Seara aceea am avut o discuție aprinsă cu Vlad.

— Nu mai pot! Simt că nu mai am loc în propria casă! i-am spus printre suspine.

— Ce vrei să fac? S-o dau afară? E mama!

— Și eu sunt soția ta! Și Mara e copilul nostru! Nu merităm și noi liniște?

A tăcut din nou. În ochii lui vedeam aceeași neputință care mă măcina și pe mine.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la varianta unui cămin de stat. Am sunat la Direcția de Asistență Socială. Mi-au spus că lista de așteptare e de cel puțin un an și condițiile nu sunt grozave.

— Dacă vreți ceva decent, trebuie să plătiți privat, mi-a spus doamna de la telefon cu o voce plată.

M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire. Seara, când Mara adormea, mă uitam la Vlad cum stătea cu ochii în gol pe canapea și mă întrebam dacă relația noastră va rezista presiunii.

Într-o zi, după ce Elena a făcut o criză pentru că Mara nu și-a pus papucii la ușă, am cedat.

— Mamaie, te rog să nu mai țipi la Mara! am spus pe un ton ferm.

Elena s-a uitat la mine cu ochi umezi.

— Eu nu mai contez pentru nimeni… Toată viața am muncit pentru voi…

M-am simțit vinovată din nou. Dar până când trebuie să mă sacrific pentru cineva care nu vrea să înțeleagă?

Într-o seară târzie, după ce toți adormiseră, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte familii sunt distruse de lipsa soluțiilor pentru bătrânii lor?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că dragostea pentru familie e uneori o povară prea grea pentru un singur om.

Oare cât putem duce înainte să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?