Primăvara pe malul mării: Când soacra a bătut la ușa liniștii noastre

— Nu poți să pui usturoi în ciorbă, Irina! Vlad nu suportă usturoiul, știi bine!
Vocea Lidiei răsuna în bucătăria mică, inundată de lumina blândă a dimineții de aprilie. Mâna îmi tremura pe lingura de lemn. Mă uitam la borcanul cu usturoi zdrobit, încercând să-mi adun curajul. Vlad era la muncă, fetița noastră, Mara, desena la masă, iar eu simțeam că nu mai am loc în propria casă.

Nu așa îmi imaginasem începutul nostru pe malul mării. Ne mutasem la Constanța ca să scăpăm de agitația Bucureștiului și de trecutul care ne apăsa. Vlad visa să deschidă o mică pescărie, eu voiam doar liniște și timp pentru Mara. Dar după ce socrul meu s-a stins brusc, Lidia a rămas singură și, fără să ne întrebe prea mult, a venit cu două valize și o privire hotărâtă.

— E normal să fiu aici, Vlad e singurul meu copil! mi-a spus în prima seară, când am încercat timid să-i sugerez că poate ar fi mai bine să stea la sora ei din Tulcea.

De atunci, fiecare zi era o luptă surdă. Lidia avea păreri despre orice: cum să gătesc, cum să o îmbrac pe Mara, ce să cumpăr de la piață. Îmi invada spațiul cu gesturi mici — îmi muta hainele din dulap, reorganiza rafturile din baie, comenta la fiecare decizie. Vlad încerca să medieze, dar de cele mai multe ori tăcea sau pleca la pescuit.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am ieșit pe balcon. Aerul mirosea a sare și a promisiuni neîmplinite. Vlad stătea lângă mine, cu privirea pierdută spre valuri.

— Nu mai pot, Vlad. Simt că nu mai exist în casa asta.
El a oftat adânc.
— E mama… Nu pot s-o dau afară. Știi prin ce-a trecut după tata…
— Și eu? Eu prin ce trec acum? Nu vezi că Mara începe să se teamă de ea? Azi a plâns pentru că i-a spus că nu are voie să deseneze cu roșu, că aduce ghinion!

Vlad a tăcut. Am simțit cum între noi se cască o prăpastie tot mai adâncă.

A doua zi dimineață, Lidia m-a găsit plângând în bucătărie.
— Ce ai pățit? Nu te descurci?
Am vrut să-i spun tot: cât mă doare lipsa de respect, cât mă sufocă prezența ei constantă. Dar m-am oprit. Am zâmbit forțat și am șters lacrimile.

— Sunt doar obosită.
— Eh, tinerețea de azi… Pe vremea mea nu aveam timp de oboseală. Munceam de dimineață până seara și nu mă plângeam nimănui!

Am simțit cum mă înfurii. Am strâns pumnii pe lângă corp și am ieșit fără un cuvânt. Pe drum spre grădiniță cu Mara, mi-am jurat că nu voi lăsa ca viața mea să fie dictată de cineva care nu mă vede.

Seara aceea a fost momentul în care am decis să vorbesc deschis cu Vlad. L-am așteptat până târziu, când s-a întors obosit și mirosind a pește proaspăt.

— Vlad, trebuie să alegem: ori găsim o soluție pentru mama ta, ori eu plec cu Mara. Nu mai pot trăi așa.
El s-a uitat la mine speriat.
— Nu poți fi serioasă…
— Sunt foarte serioasă! Nu vreau ca Mara să crească într-o casă unde nu are voie să fie copil și unde eu nu am voie să fiu mamă!

A doua zi dimineață am găsit-o pe Lidia împachetându-și hainele.
— Plec la sora mea din Tulcea. Nu vreau să stric familia băiatului meu.
M-am simțit vinovată și ușurată în același timp.

Au urmat zile ciudate, pline de liniște și goluri. Vlad era tăcut, Mara parcă mai veselă. Dar eu simțeam că am pierdut ceva — poate iluzia că putem fi o familie perfectă.

După câteva săptămâni, Lidia ne-a sunat. Vocea ei era mai blândă.
— Irina… Poate am greșit. Mi-e dor de voi și de Mara. Poate… putem încerca altfel?
Am plâns după ce am închis telefonul. Poate că nu există familii perfecte, doar oameni care încearcă să se accepte unii pe alții.

Uneori mă întreb: cât de mult trebuie să cedăm pentru liniștea familiei? Și unde trasăm granița între iubire și sacrificiu? Poate voi aveți răspunsul…