Umbra unei iubiri care nu a existat niciodată

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac! am izbucnit într-o seară, în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei, cu mâinile strânse pe marginea mesei. Ilinca, sora mea mai mică, m-a privit lung, cu ochii ei mari și umezi, încercând să citească printre rânduri.

— Ce s-a întâmplat, Sorina? E ceva cu Vlad?

Am oftat adânc. Vlad era soțul meu de aproape zece ani. Un bărbat bun, liniștit, muncitor. Toată lumea spunea că am noroc cu el. Mama repeta mereu: „Să nu-l superi pe Vlad, e un băiat de casă. Nu găsești mulți ca el!”

Dar eu știam adevărul. Niciodată nu l-am iubit. Nici măcar în ziua nunții, când stăteam în fața altarului, cu rochia albă strânsă prea tare pe talie și cu inima bătând haotic de frică, nu de emoție. Am spus „da” pentru că toți așteptau asta de la mine. Pentru că la 28 de ani, într-un oraș ca Bucureștiul, o femeie singură e privită ca un eșec ambulant.

— Nu-l iubesc, Ilinca. Niciodată nu l-am iubit. Și cred că nici nu o să pot vreodată.

Ilinca a tăcut o vreme. Apoi s-a apropiat și m-a luat de mână.

— De ce ai rămas?

Întrebarea ei m-a lovit ca un pumn în stomac. De ce am rămas? Pentru că mi-a fost frică să fiu singură. Pentru că tata a plecat când eram mici și mama a plâns ani la rândul. Pentru că am văzut cum femeile singure sunt judecate la fiecare colț de bloc sau la fiecare masă de Paște. Pentru că mi-am dorit să fiu „normală”.

Ani la rând am jucat rolul soției perfecte. Am gătit ciorbe și sarmale, am spălat rufe și am zâmbit la mesele de familie. Am mers cu Vlad la nunți și botezuri, am făcut poze în vacanțe la mare și le-am pus pe Facebook cu descrieri siropoase. Prietenele mă invidiau: „Ce viață frumoasă ai! Vlad te adoră!”

Dar nimeni nu știa că noaptea plângeam în baie, cu prosopul la gură să nu mă audă Vlad. Nimeni nu știa că mă simțeam goală pe dinăuntru, ca o casă părăsită după incendiu.

Într-o zi, la birou, l-am cunoscut pe Radu. Era noul nostru coleg de la contabilitate – glumeț, spontan, mereu cu o vorbă bună pentru toată lumea. Cu el simțeam că pot respira din nou. Mă făcea să râd, să uit pentru câteva clipe de tot ce mă apăsa acasă.

— Sorina, vrei să ieșim la o cafea după program?

Am ezitat. Știam că nu e corect față de Vlad. Dar am acceptat. Aveam nevoie să simt că trăiesc.

Cu Radu am vorbit despre orice: despre filmele vechi românești, despre copilărie, despre visele noastre neîmplinite. M-a întrebat odată:

— Ești fericită?

Nu i-am răspuns atunci. Dar întrebarea lui mi-a rămas în minte zile întregi.

Acasă, Vlad mă aștepta mereu cu masa pusă sau cu o floare cumpărată din piață. Îmi spunea că mă iubește și că vrea să avem un copil. Eu zâmbeam mecanic și schimbam subiectul.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, m-am uitat la el mult timp. Era liniștit, aproape copilăros în somn. Mi s-a făcut milă de el – și de mine.

A doua zi dimineață, la cafea, mama m-a sunat:

— Sorina, când ne dai și nouă un nepoțel? Toate prietenele mele au deja!

Am simțit cum mă sufoc sub presiunea asta continuă: să fiu soție bună, să fac copii, să nu dezamăgesc pe nimeni.

Într-o duminică ploioasă, am cedat nervos. Am început să țip la Vlad fără motiv:

— Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa! Nu vezi că totul e o minciună?

Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Ce vrei să spui?

— Că nu te iubesc! Că n-am făcut-o niciodată! Că m-am măritat cu tine doar ca să nu fiu singură!

A urmat o tăcere grea ca plumbul. Vlad a ieșit din cameră fără să spună nimic.

Zilele următoare au fost un coșmar: telefoane de la mama („Ce ai făcut? Cum poți să-l rănești pe Vlad?”), priviri acuzatoare de la vecini („Săraca fată… a luat-o razna!”), discuții interminabile cu Ilinca („Poate ar trebui să-i dai o șansă…”).

Am încercat să repar ceva ce era deja mort demult. Am mers la terapie de cuplu, am citit cărți despre relații, am încercat să reaprind scânteia care n-a existat niciodată.

Dar adevărul era simplu: nu poți construi fericirea pe frică și compromisuri.

Într-o seară târzie, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre viitorul nostru inexistent, mi-am făcut bagajele și am plecat la Ilinca.

— Ai făcut ce trebuia pentru tine, mi-a spus ea încet.

Dar eu nu eram sigură. Mă simțeam vinovată față de toți: față de Vlad, față de mama care își dorea nepoți, față de societatea care mă judeca deja.

Au trecut luni până am reușit să respir din nou fără noduri în gât. Am început să ies singură prin oraș, să citesc în parc, să merg la film fără companie. Oamenii mă priveau ciudat: „Sorina? Singură? Ce s-o fi întâmplat?”

Dar încet-încet am început să mă regăsesc pe mine însămi – femeia care visa cândva să fie fericită fără să depindă de validarea altora.

Astăzi încă primesc telefoane de la mama care oftează dezamăgită sau mesaje de la prietene care mă întreabă dacă nu mi-e greu singură.

Dar știu acum că e mai bine să fii singur decât să trăiești într-o minciună care te macină zi de zi.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine mai există printre noi? Câte dintre noi aleg compromisul doar ca să nu fie judecate? Oare chiar merită sacrificiul acesta?