În loc de familie, am găsit doar un bilet: Povestea mea despre pierdere și speranță

— Martin, nu mai pot. Îmi pare rău. Am luat copiii. Nu mă căuta.

Cuvintele astea, scrise cu pixul tremurat pe o foaie smulsă dintr-un caiet, mi-au sfâșiat sufletul în acea dimineață de aprilie. Încă simt mirosul de dezinfectant din salonul 203, încă aud pașii grăbiți ai asistentelor pe coridor, dar tot ce-mi amintesc cu adevărat e golul acela imens care s-a lăsat peste mine când am citit biletul Zuzanei. M-am prăbușit pe scaunul de lângă patul gol, cu mâinile tremurânde și ochii încețoșați de lacrimi. Gemenii mei, pe care abia îi ținusem în brațe cu o zi înainte, nu mai erau acolo. Nici Zuzana. Doar biletul.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat o asistentă, văzându-mă palid.

— Soția… copiii… au plecat… a fost tot ce am putut să spun.

Nu știam unde să mă duc, ce să fac. Am ieșit pe hol, cu biletul strâns în palmă, încercând să-mi adun gândurile. În minte îmi răsunau ultimele discuții cu mama:

— Martin, fata asta nu e pentru tine! Nu știe să gătească, nu știe să se poarte! Cum să aibă grijă de doi copii?

— Mamă, te rog, lasă-ne în pace! Zuzana e soția mea!

— Și eu sunt mama ta! Știu ce e mai bine pentru tine!

Așa era mereu. Mama nu acceptase niciodată că am ales-o pe Zuzana. De la început a găsit nod în papură: că e prea tânără, că vine din provincie, că nu are familie „bună”, că nu știe să facă sarmale ca lumea. În fiecare duminică venea la noi cu plasele pline și cu gura plină de reproșuri.

Zuzana încerca să fie politicoasă, dar o vedeam cum se strânge la față de fiecare dată când mama ridica tonul sau făcea vreo aluzie răutăcioasă. Am încercat să le împac, să fiu mediatorul perfect, dar mereu sfârșeam prin a-i da dreptate mamei sau prin a tăcea când ar fi trebuit să-mi apăr soția.

Ultima ceartă a fost chiar înainte să nască. Mama a venit la spital cu o supă „adevărată”, spunând că „doar așa se face lapte bun pentru copii”. Zuzana a izbucnit în plâns după ce mama i-a spus că „nu ești în stare nici să naști fără ajutor”. Atunci am ridicat vocea la mama pentru prima dată:

— Ajunge! Ieși afară!

Mama m-a privit ca și cum i-aș fi dat o palmă. A plecat trântind ușa. Dar răul era deja făcut.

În zilele următoare, Zuzana a devenit tot mai tăcută. Nu mai zâmbea când mă vedea, nu mai vorbea despre viitorul nostru. Când am venit să-i iau acasă pe ea și pe copii, am găsit doar biletul.

Am sunat-o de zeci de ori. Telefonul era închis. Am mers la părinții ei, la prietenele ei — nimeni nu știa nimic sau nu voia să-mi spună. Mama a venit la mine acasă cu o supă caldă și cu fața plină de îngrijorare falsă:

— Vezi? Ți-am spus eu că nu e femeie serioasă! A fugit ca o lașă!

Atunci am simțit pentru prima dată ură față de propria mea mamă. Am țipat la ea:

— Tu ai alungat-o! Tu ne-ai distrus familia!

A plecat plângând, spunând că sunt un fiu nerecunoscător.

Zilele au trecut greu. Casa era pustie fără râsetele copiilor sau vocea Zuzanei. M-am întors la muncă, dar nu mă puteam concentra. Colegii mă priveau cu milă sau curiozitate. Unii șopteau pe la colțuri:

— L-a părăsit nevasta după ce a născut…

Am început să beau seara, să uit de tăcerea apăsătoare din apartament. Prietenii au încercat să mă scoată din casă, dar nu voiam decât să stau singur și să mă gândesc unde am greșit.

Într-o zi, am primit un mesaj anonim: „Las-o pe Zuzana în pace. Are nevoie de liniște.” Am recunoscut scrisul surorii ei, Irina. Am sunat-o imediat:

— Irina, te rog! Spune-mi unde sunt copiii mei! Vreau doar să-i văd!

— Martin, Zuzana are nevoie de timp. E terminată psihic! N-ai idee prin ce a trecut cu mama ta…

— Dar eu? Eu ce vină am?

— Ai stat mereu între două lumi și n-ai ales niciodată! Acum trebuie să-ți asumi!

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns ca un copil.

Au trecut luni până când am primit un alt semn de la Zuzana: o fotografie cu gemenii zâmbind într-un parc din Cluj. Pe spate scria: „Sunt bine. Îi iubesc.”

Am mers la Cluj fără să anunț pe nimeni. Am stat ore întregi în fața blocului unde locuia sora ei, sperând să-i văd măcar o clipă. Într-o dimineață ploioasă, i-am zărit: Zuzana împingea căruciorul dublu, cu ochii obosiți dar senini. M-am apropiat încet.

— Zuzana… te rog… vreau doar să-i văd.

M-a privit lung, cu lacrimi în ochi.

— Martin… nu pot încă. Nu după tot ce s-a întâmplat.

— Îmi pare rău… pentru tot… pentru mama… pentru că n-am știut să te apăr…

A tăcut câteva secunde.

— Poate într-o zi vei înțelege cât doare să fii mereu pe locul doi în viața omului pe care îl iubești.

A plecat fără să se uite înapoi.

De atunci au trecut doi ani. Încerc să fiu un tată prezent cât pot — îi vizitez când Zuzana îmi permite, le trimit cadouri și scrisori. Relația cu mama s-a răcit complet; nu mai vorbim decât rar și formal.

Încă mă întreb dacă puteam face mai mult sau dacă era inevitabil ca presiunea familiei mele să ne distrugă fericirea.

Oare câți dintre noi pierdem totul pentru că nu avem curajul să ne desprindem de trecut? Sau poate uneori e prea târziu să repari ceea ce ai lăsat prea mult timp nerezolvat?