„Niciodată nu i-am putut spune mamei că sunt însărcinată” – O moștenire care a schimbat totul

— Nu vreau să aud niciun cuvânt despre bani la masa asta! a izbucnit mama, trântind lingura pe masă, în timp ce aburii ciorbei se ridicau printre noi ca o ceață groasă. Eram doar eu, mama și fratele meu mai mare, Radu, strânși în jurul mesei vechi din bucătăria casei părintești. De când tata murise, liniștea casei se transformase într-o tensiune apăsătoare, iar fiecare discuție despre viitor părea să aprindă fitilul unui conflict mocnit.

Îmi simțeam inima bătând nebunește în piept. Mă uitam la mama, la ridurile adânci de pe fruntea ei, la ochii obosiți care nu mai plânseseră de mult în fața noastră. Nu știa nimic despre copilul care creștea în mine. Nici nu aveam curajul să-i spun. Cum să-i spun, când abia reușeam să mă țin pe picioare de frica reacției ei? În satul nostru mic, orice zvon se răspândea ca focul, iar eu eram fata cea bună, cea care nu făcea niciodată probleme.

— Trebuie să vorbim despre asta, mamă, a spus Radu, cu voce joasă dar hotărâtă. Nu putem să ne prefacem că totul e la fel. Tata a lăsat niște bani și trebuie să știm ce facem cu ei.

Mama l-a privit lung, apoi s-a ridicat brusc și a început să strângă farfuriile. — Nu banii ne țin împreună. Dacă începeți să vă certați pe moștenire, mai bine îi dau la biserică!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam nimic din banii aceia. Tot ce-mi doream era să pot respira ușurată, să nu mai ascund nimic. Dar nu puteam. Nu după ce o văzusem pe mama cum se prăbușise lângă sicriul tatei, urlând de durere ca o fiară rănită.

În noaptea aceea, am stat trează ore întregi. Îmi țineam mâinile pe burtă și mă rugam să găsesc curajul să-i spun adevărul mamei. Dar gândul la reacția ei – la rușinea pe care ar fi simțit-o în fața satului – mă paraliza.

A doua zi, Radu a venit la mine în camera mea mică, unde pereții erau încă tapetați cu postere vechi din liceu.

— Irina, trebuie să vorbim serios. Mama nu vrea să audă de bani, dar tu știi că avem nevoie de ei. Eu vreau să plec la oraș, să-mi caut un rost. Tu ce vrei să faci?

M-am uitat la el și am simțit lacrimile cum îmi ard ochii. — Nu știu…

— Irina… Ceva nu e în regulă cu tine. Ești palidă de câteva săptămâni. Ai pățit ceva?

Am dat din cap că nu, dar el nu s-a lăsat.

— Spune-mi dacă ai nevoie de ajutor. Sunt fratele tău.

Aș fi vrut să-i spun totul atunci, dar cuvintele mi-au murit pe buze. Cum să-i spun că sunt însărcinată cu băiatul din satul vecin, pe care mama îl considera „un pierde-vară”? Cum să-i spun că nu știu dacă vreau copilul sau dacă pot să-l cresc singură?

Zilele au trecut greu. Mama a început să vorbească tot mai des despre împărțirea banilor: „Vreau să fie totul corect. Jumătate pentru tine, jumătate pentru Radu.” Dar eu știam că nu merit nimic. Simțeam că trădez tot ce a însemnat familia noastră.

Într-o seară friguroasă de martie, am auzit-o pe mama plângând în camera ei. Am intrat încet și am găsit-o cu poza tatei în brațe.

— Mamă…

S-a uitat la mine cu ochii roșii și mi-a spus: — Mi-e dor de el… Și mi-e frică pentru voi. Nu știu dacă am făcut destul ca să vă fie bine.

Atunci am simțit că trebuie să-i spun adevărul. Dar când am deschis gura, am început doar să plâng.

— Ce e cu tine, Irina? m-a întrebat ea speriată.

— Nimic… Sunt doar obosită…

Nu am putut. Am fugit înapoi în camera mea și m-am ascuns sub plapumă ca un copil speriat.

A doua zi dimineață, Radu a venit din nou la mine.

— Irina, te rog… Dacă ai nevoie de ceva…

Atunci am cedat și i-am spus adevărul. S-a uitat la mine șocat, apoi m-a îmbrățișat strâns.

— O să fie bine… O să vorbim cu mama împreună.

Dar n-am mai apucat. În acea după-amiază, mama a avut un accident vascular cerebral. Am găsit-o prăbușită pe podea și am sunat disperată la ambulanță. Au urmat zile de spital, nopți nedormite și rugăciuni fierbinți.

Când s-a întors acasă, era alt om – mai slabă, mai tăcută. Nu am mai avut niciodată curajul să-i spun despre copil. Am păstrat secretul ca pe o povară grea.

Radu a plecat la oraș și eu am rămas acasă cu mama bolnavă și cu burtica mea care creștea încet. Satul a început să vorbească atunci când nu am mai putut ascunde sarcina. Mama n-a spus nimic niciodată – doar mă privea lung și trist.

Am născut singură, într-o cameră mică și rece, cu o moașă bătrână care mi-a șoptit: „O mamă știe întotdeauna.”

Anii au trecut greu. Mama s-a stins fără să-mi spună vreodată dacă știa sau nu adevărul meu. Radu s-a întors doar la înmormântare și a plecat iar fără să privească înapoi.

Acum stau singură în casa copilăriei mele, cu fetița mea care mă întreabă uneori: „De ce bunica nu zâmbea niciodată?”

Mă întreb adesea: dacă i-aș fi spus adevărul atunci, s-ar fi schimbat ceva? Poate că unele secrete ne apără pentru o vreme – dar oare cât ne costă tăcerea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?