Când trecutul nu te lasă să uiți: Povestea unei mame și a unei fiice dispărute

— Bunico, unde e mama? Glasul lui Vlad răsuna stins, acoperit de bubuitul ploii care lovea geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Titan. Era ud leoarcă, cu obrajii roșii de frig și ochii umflați de plâns. Am simțit cum mi se strânge inima. Irina nu mi-a spus niciodată că are probleme, dar mereu am simțit că ascunde ceva. În acea noapte, când am deschis ușa și l-am văzut pe Vlad tremurând pe preș, am știut că viața noastră nu va mai fi niciodată la fel.

L-am tras înăuntru, i-am dat o pătură și am încercat să-l liniștesc. — Mama a zis că vine repede, dar nu s-a mai întors… a șoptit el, cu vocea frântă. Am încercat să o sun pe Irina, dar telefonul ei era închis. M-am uitat la ceas: era aproape miezul nopții. În mintea mea s-au îngrămădit toate grijile pe care le-am avut vreodată pentru ea: de la certurile noastre din adolescență, până la tăcerile apăsătoare din ultimii ani.

A doua zi dimineață, am sunat la poliție. — Doamnă, trebuie să așteptați 24 de ore pentru a declara o dispariție, mi-a spus un agent plictisit. Am simțit cum mă sufoc de neputință. Vlad nu voia să mănânce, nu voia să vorbească. Se uita la ușă, de parcă s-ar fi așteptat ca Irina să apară dintr-o clipă în alta.

În acele zile, am început să mă gândesc la tot ce nu i-am spus niciodată fiicei mele. La cât de mult am judecat-o pentru alegerile ei: că a rămas însărcinată la 19 ani cu un băiat care a dispărut imediat ce a aflat vestea; că nu a terminat facultatea; că s-a încăpățânat să crească singură un copil într-un București tot mai ostil. Poate dacă aș fi fost mai blândă cu ea… Poate dacă nu i-aș fi spus atunci, în urmă cu șapte ani: „Ai distrus tot ce am construit pentru tine!”…

În a treia zi de absență, m-a sunat Camelia, prietena Irinei din liceu. — Maria, ai auzit ceva de Irina? M-a sunat acum o săptămână și părea foarte speriată… Mi-a spus doar atât: „Dacă mi se întâmplă ceva, să ai grijă de Vlad.” Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Am început să caut prin lucrurile Irinei. Într-un sertar am găsit un plic cu bani și o scrisoare neterminată: „Mamă, știu că nu ai încredere în mine, dar te rog să ai grijă de Vlad dacă eu nu mă mai întorc…” Restul paginii era mâzgălit cu lacrimi. Am izbucnit în plâns. Ce făcusem greșit? Cum ajunsesem aici?

În fiecare zi mă luptam cu gândurile mele. Vecinii mă priveau cu milă sau curiozitate. Tata lui Vlad nu dădea niciun semn de viață — nici nu știam dacă știe măcar că are un fiu. Sora mea, Elena, mă certa la telefon: — Maria, trebuie să fii tare pentru copil! Nu mai plânge! Dar cum să fii tare când tot ce ai iubit se destramă sub ochii tăi?

Într-o seară, Vlad a venit la mine cu o fotografie veche. — Bunico, cine e bărbatul ăsta? Era o poză cu mine, Irina și un bărbat pe care nu-l mai văzusem de ani buni: Sorin, iubitul meu din tinerețe. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu-i povestisem niciodată Irinei adevărul despre tatăl ei. Mereu i-am spus că a murit într-un accident, dar adevărul era mult mai complicat: Sorin ne-a părăsit când Irina avea doar trei ani, fugind cu altcineva.

Poate că toate minciunile mele au născut alte minciuni. Poate că lipsa mea de sinceritate a făcut-o pe Irina să creadă că nu poate conta pe nimeni. În acea noapte am decis să-i spun lui Vlad tot adevărul despre familia noastră.

— Vlad, mama ta e o luptătoare. A trecut prin multe… Și eu am greșit față de ea. Dar trebuie să ai încredere că se va întoarce.

Au trecut două săptămâni până când am primit un telefon anonim: — Dacă vrei să-ți vezi fata vie și nevătămată, adu 5.000 de euro la marginea orașului, lângă pădurea Băneasa. Vocea era rece și distantă. Am simțit cum mă prăbușesc. Nu aveam atâția bani. Am alergat la Elena și i-am povestit totul.

— Maria, trebuie să anunți poliția! Dar dacă îi fac rău? Dacă e vina mea? Dacă n-aș fi certat-o atât de des…

În acele zile am trăit cel mai cumplit coșmar al vieții mele. Am vândut tot ce aveam de valoare: verigheta mamei mele, televizorul vechi, chiar și brățara pe care o primisem la nuntă. Prietenii m-au ajutat cu ce au putut.

În ziua stabilită am mers la locul indicat cu banii într-o pungă neagră. Inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin. Din pădure a ieșit un bărbat mascat care mi-a smuls punga din mână și mi-a spus doar atât: — O vei primi acasă în siguranță dacă nu spui nimănui nimic.

Au trecut două zile până când Irina s-a întors acasă. Era slabă, speriată și plină de vânătăi. M-a îmbrățișat strâns și a plâns în hohote: — Mamă, îmi pare rău… Am făcut niște greșeli mari… Am datorii la niște oameni periculoși… N-am vrut să te implic…

Am ținut-o în brațe ca atunci când era mică și îi promiteam că totul va fi bine. Pentru prima dată după mulți ani am simțit că suntem din nou mamă și fiică.

Vlad s-a agățat de noi amândouă și ne-a privit cu ochii mari: — Acum nu mai pleci nicăieri, da?

Au trecut luni până când Irina a reușit să-și revină cât de cât. Încet-încet am început să vorbim despre trecutul nostru, despre greșelile fiecăreia și despre cât de mult ne iubim chiar dacă ne-am rănit reciproc.

Uneori mă întreb dacă puteam face altfel lucrurile… Dacă sinceritatea ar fi vindecat rănile sau le-ar fi adâncit și mai tare? Poate că fiecare familie are propriile secrete care dor… Dar oare cât putem ierta ca să putem merge mai departe?