Mărturisirea care mi-a sfâșiat familia: O străină cu lacrimi în ochi mi-a spus că îl iubește pe soțul meu

— Doamnă, vă rog… trebuie să vă spun ceva. Nu mai pot să tac.

Vocea ei tremura, iar ochii îi erau roșii de plâns. Stătea în fața mea, la ușa apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei, cu mâinile strânse la piept ca și cum ar fi încercat să-și țină inima să nu-i sară din piept. Nu o mai văzusem niciodată, dar privirea ei disperată m-a făcut să simt că urmează ceva rău.

— Cine sunteți? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși simțeam cum sângele îmi gonește prin vene.

— Mă numesc Irina… și… îl iubesc pe Sorin. Pe soțul dumneavoastră.

Am simțit cum tot aerul din cameră dispare. Am rămas nemișcată, cu mâna pe clanță, incapabilă să reacționez. Trei decenii de căsnicie cu Sorin, trei decenii în care am crezut că suntem o echipă, că ne știm toate secretele. Irina plângea în fața mea, iar eu nu puteam decât să mă gândesc la fiecare clipă petrecută cu el: la serile noastre liniștite, la vacanțele la mare cu copiii, la certurile noastre mărunte care păreau atât de nesemnificative până atunci.

— Ce vrei de la mine? am reușit să articulez, cu vocea spartă.

— Nu vreau nimic… doar să știți adevărul. Nu mai pot trăi cu minciuna asta. Îmi pare rău…

Apoi a plecat, lăsându-mă singură cu gândurile mele. Am închis ușa încet și m-am prăbușit pe podea. Lacrimile au început să curgă fără oprire. M-am simțit trădată, umilită, dar mai ales pierdută. Cum de nu am văzut nimic? Cum de nu am simțit că Sorin se îndepărtează de mine?

Seara aceea a fost un coșmar. Sorin a venit acasă târziu, ca de obicei în ultimul timp. L-am privit cum își lasă geanta pe hol și cum evită să mă privească în ochi.

— Sorin, trebuie să vorbim.

A oftat adânc și s-a așezat pe marginea canapelei.

— Ce s-a întâmplat?

— A venit cineva azi… Irina. Mi-a spus că te iubește.

S-a uitat la mine ca și cum ar fi vrut să nege totul, dar apoi a lăsat capul în jos.

— Îmi pare rău, Ana… N-am vrut să te rănesc. Nu știu cum s-a ajuns aici.

Am izbucnit:

— Cum adică nu știi? Treizeci de ani am fost împreună! Am crescut doi copii! Am trecut prin atâtea! Cum ai putut?

— N-a fost planificat… S-a întâmplat pur și simplu. M-am simțit singur… tu erai mereu ocupată cu serviciul, cu copiii… Eu eram invizibil pentru tine.

M-am ridicat brusc:

— Și eu? Eu nu m-am simțit singură? Eu nu am avut momente când mi-a fost greu? Dar nu am fugit la altcineva!

A urmat o tăcere apăsătoare. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la fiecare gest al lui din ultimele luni: la mesajele pe care le primea și le ștergea imediat, la serile când spunea că are ședințe târzii la serviciu. Totul avea acum sens.

A doua zi dimineață, copiii noștri, Radu și Ioana, au venit în vizită. Am încercat să mă comport normal, dar Ioana a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Mamă, ce s-a întâmplat? Pari obosită…

Am izbucnit în plâns și le-am spus totul. Radu a rămas mut de uimire, iar Ioana a început să-l certe pe Sorin:

— Cum ai putut să faci asta mamei? Cum ai putut să ne distrugi familia?

Sorin a încercat să se apere:

— Nu vreau să vă pierd… Dar nici nu pot să neg ce simt pentru Irina.

Radu a ieșit trântind ușa, iar Ioana a rămas lângă mine, ținându-mă de mână.

— Mamă, orice ai decide să faci… eu sunt aici pentru tine.

În zilele care au urmat, casa noastră a devenit un câmp de bătălie tăcut. Sorin dormea în sufragerie, eu în dormitor. Ne evitam privirile și vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programul copiilor. Odată am găsit o scrisoare de la Irina ascunsă într-o carte de-a lui Sorin. Am citit-o tremurând: „Nu vreau să-ți distrug familia, dar nu pot trăi fără tine…”

M-am întrebat dacă mai are rost să lupt pentru această căsnicie sau dacă ar trebui să-l las să plece. Mama mea mi-a spus:

— Ana, nu te umili! Dacă te-a trădat o dată, o va face din nou!

Dar tata a zis:

— Oamenii greșesc… Poate merită o a doua șansă.

Prietenii mei s-au împărțit: unii îmi spuneau să divorțez imediat, alții mă sfătuiau să încerc terapia de cuplu. Eu însă eram paralizată de durere și rușine. La serviciu abia reușeam să mă concentrez; colegii au observat că sunt absentă și retrasă.

Într-o seară, Sorin a venit la mine cu ochii în lacrimi:

— Ana… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot renunța la Irina. Sunt sfâșiat între voi două.

Atunci am realizat că nu mai pot trăi așa. I-am spus:

— Dacă mă iubeai cu adevărat, nu ajungeam aici. Poate că vina e și a mea… Poate că ne-am pierdut pe drum. Dar nu meritam asta.

Am decis să ne despărțim pentru o vreme. Copiii au suferit enorm; Ioana nu i-a mai vorbit lui Sorin luni întregi, iar Radu s-a mutat temporar la un prieten. Eu am început terapia și am încercat să-mi reconstruiesc viața pas cu pas: am ieșit cu prietenele la teatru, am început să pictez din nou — o pasiune veche pe care o abandonasem din lipsa timpului.

Au trecut doi ani de atunci. Sorin locuiește acum cu Irina într-un apartament mic din Militari. Relația lor nu e nici pe departe perfectă — copiii nu vor să o cunoască pe Irina, iar Sorin pare tot mai abătut când vine să-i vadă. Eu am reușit să-mi găsesc liniștea: am învățat că fericirea mea nu depinde de altcineva și că merit respect și iubire sinceră.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit sau dacă totul era inevitabil. Dar cel mai mult mă doare faptul că familia noastră s-a destrămat din cauza unei iubiri interzise și a tăcerilor dintre noi.

Oare câte familii se destramă pentru că nu avem curajul să spunem ce simțim cu adevărat? Oare putem ierta trădarea sau e mai bine să ne eliberăm și să ne regăsim pe noi înșine?