Datoria mamei mele: O moștenire pe care nu am vrut-o niciodată

— Nu mai am pe nimeni, Ana! Tu ești tot ce mi-a rămas! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de cafea arsă. Mâinile îi tremurau pe ceașca veche, iar ochii îi erau roșii de la plâns sau poate de la oboseală. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

Aveam douăzeci și șase de ani și simțeam că viața mea nu începea niciodată cu adevărat. De când mă știu, mama, Elena, a trăit din mila altora. Tata a plecat când aveam șapte ani, sătul să-i tot plătească datoriile și să-i suporte crizele. De atunci, fiecare bărbat care a trecut prin viața noastră a fost doar o sursă temporară de bani și promisiuni. Când nu mai era nimeni, mama se întorcea la mine, copilul ei, ca la o ultimă salvare.

— Nu pot să cred că vrei să mă lași baltă acum, când am nevoie de tine! — a continuat ea, ridicând tonul. — Ești sângele meu!

Mi-am mușcat buza. Mă simțeam vinovată și furioasă în același timp. De ce trebuia să port eu povara greșelilor ei? De ce nu putea să fie ca alte mame — să muncească, să-și asume responsabilitatea pentru viața ei?

Am crescut într-un apartament vechi din Drumul Taberei, mereu cu frica zilei de mâine. Facturile se adunau pe masa din sufragerie ca niște sentințe. Îmi amintesc cum mă ascundeam sub masă când veneau recuperatorii sau când vecinii băteau la ușă să ceară banii împrumutați. Mama găsea mereu scuze: „Nu am avut noroc”, „Toți mă lasă la greu”, „Viața e nedreaptă”.

Când am terminat liceul, am vrut să plec la facultate în Cluj. Mama s-a opus: „Cine o să aibă grijă de mine? Cum să mă descurc singură?” Am rămas în București, am făcut o facultate la seral și am lucrat ca vânzătoare într-un supermarket. Salariul meu era mic, dar mama găsea mereu modalități să-l cheltuie înainte să apuc eu să-mi plătesc chiria.

Într-o seară, când credeam că poate lucrurile se vor schimba, mama a venit acasă cu ochii scânteind:

— Am găsit o soluție! O să ne împrumutăm de la domnul Popescu. E om de treabă, ne ajută până ne revenim.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam ce urma: încă un împrumut, încă o promisiune nerealizată. Și tot eu urma să plătesc.

Anii au trecut și datoriile s-au adunat ca un nor negru peste capul meu. Când domnul Popescu a murit, fiul lui a venit la ușa noastră cu acte și amenințări:

— Aveți două luni să returnați banii sau vă dau în judecată!

Mama s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă isteric. Eu am rămas în picioare, cu hârtiile în mână, simțind că mă sufoc.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru ea: serile în care nu ieșeam cu prietenii ca să-i dau ultimii bani pentru facturi, zilele în care mergeam flămândă la muncă pentru că ea cheltuise tot pe bilete loto sau haine second-hand.

A doua zi dimineață i-am spus:

— Gata! Nu mai pot! Datoriile astea nu sunt ale mele! Trebuie să-ți asumi ce ai făcut!

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Cum poți să fii atât de crudă? Sunt mama ta! Nu-ți pasă dacă ajung pe drumuri?

— Îmi pasă, dar nu mai pot trăi viața ta! Vreau să trăiesc a mea!

A urmat o ceartă cumplită. Vecinii băteau în țevi, câinele lătra, iar eu simțeam că mă prăbușesc sub greutatea vinovăției. Dar pentru prima dată în viață am rămas fermă.

Am început să caut soluții legale. Am vorbit cu un avocat, doamna Rusu, care mi-a explicat:

— Datoriile nu se moștenesc automat dacă le refuzați printr-o declarație notarială. Dar trebuie să acționați rapid!

M-am dus la notar cu inima cât un purice și am semnat refuzul moștenirii. Mama a aflat și a făcut o criză de nervi:

— M-ai trădat! Ești ca toți ceilalți! O să mor singură!

Am plâns zile întregi după aceea. M-am simțit egoistă și rea. Dar încet-încet am început să respir mai ușor. Am găsit un apartament mic pe care îl pot plăti singură și mi-am făcut curaj să ies cu colegii la o cafea fără teama că trebuie să fug acasă pentru vreo urgență inventată.

Mama încă mă sună uneori, plângând sau amenințându-mă că nu se descurcă fără mine. Dar acum știu că nu pot salva pe cineva care nu vrea să se salveze singur.

Mă întreb uneori: oare egoismul meu e prețul libertății? Sau e doar primul pas spre o viață pe care chiar o merit? Voi ce ați fi făcut în locul meu?