Între două focuri: Cum am ajuns să nu mai știu cine sunt

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit în șoaptă, cu ochii în lacrimi, în timp ce țineam bebelușul la piept. Era trecut de miezul nopții, iar camera era luminată doar de veioza palidă de pe noptieră. Vlad s-a ridicat din pat, obosit și el, și s-a apropiat de mine.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? Ce s-a mai întâmplat?

— Mama mi-a scris din nou. Vor să vină să stea cu noi… un an! Un an întreg! Cum să le spun că nu pot? Cum să le spun că nu vreau?

Vlad a oftat adânc, încercând să-și ascundă iritarea. Știam că nu-i place ideea. Știam că nici socrii mei nu ar fi încântați. Dar părinții mei… părinții mei erau tot ce am avut vreodată. Ei m-au crescut singuri, după ce tata a rămas fără serviciu și mama a tras din greu să ne țină pe linia de plutire. Acum, când au ieșit la pensie și s-au mutat la țară, se simt singuri. Iar eu… eu sunt singurul lor copil.

— Ilinca, trebuie să ne gândim și la noi, la spațiul nostru, la copil. Nu putem trăi cu toții sub același acoperiș, nu pentru atâta timp…

— Dar dacă nu-i primesc, mă vor urî! Și deja mă simt vinovată că nu pot fi acolo pentru ei…

Am început să plâng în hohote, încercând să nu-l trezesc pe micuțul Darius. Vlad m-a luat în brațe, dar simțeam că între noi se ridică un zid invizibil. Un zid făcut din așteptări, promisiuni și frici nespuse.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat. Vocea ei era caldă, dar simțeam subtextul: „Ilinca, știi că tata nu se simte bine. Și eu am nevoie de ajutor cu el. Ne-ar prinde bine să fim aproape de voi, să vă ajutăm și noi cu copilul.”

Am înghițit în sec.

— Mamă, știi că Vlad… adică… nu știu dacă e o idee bună să stăm toți împreună atâta timp.

— Ilinca, tu mereu ai pus pe alții înaintea noastră. Acum ai uitat cine te-a crescut? Ai uitat cine a stat nopți întregi lângă tine când erai bolnavă?

M-am simțit ca un copil certat. Am închis telefonul și am rămas cu privirea pierdută pe geam. Afară ningea ușor peste blocurile cenușii din cartierul nostru din București.

Seara, la cină, Vlad a încercat să deschidă subiectul cu blândețe:

— Poate găsim o soluție de compromis. Poate îi ajutăm să-și găsească o garsonieră aproape de noi? Sau poate vin doar pentru câteva luni?

— Nu înțelegi! Pentru mama nu există jumătăți de măsură. Dacă nu-i primesc cu totul, e ca și cum i-aș respinge!

Vlad a tăcut. Am simțit cum se retrage în el însuși. În ultimele luni ne-am certat mai mult ca niciodată. De când am născut, parcă totul s-a schimbat: eu sunt mereu obosită, el e mereu iritat, iar Darius plânge tot mai des.

În weekend au venit și socrii la noi. Mama lui Vlad a adus prăjituri și a început să dea sfaturi despre cum să-l culcăm pe Darius.

— Ilinca, dragă, dacă ai nevoie de ajutor, spune-ne nouă! Nu trebuie să-ți aduci părinții aici… E greu cu atâta lume într-un apartament mic.

Am simțit cum mă sufoc. Toată lumea avea o părere despre viața mea, dar nimeni nu mă întreba ce simt eu cu adevărat.

Într-o noapte, după ce Darius s-a trezit pentru a treia oară, am ieșit pe balcon și am început să plâng în tăcere. M-am întrebat: cine sunt eu acum? Sunt fiica părinților mei sau soția lui Vlad? Pot fi amândouă fără să mă pierd pe mine?

A doua zi am decis să merg la psiholog. Am găsit o doamnă blândă, pe nume doamna Popescu.

— Ilinca, mi-a spus ea după ce i-am povestit totul, ești prinsă între două loialități care te sfâșie. Dar ai dreptul să-ți construiești propria familie și propriile limite.

— Și dacă îi rănesc pe ai mei? Dacă Vlad se îndepărtează?

— Nu poți trăi viața altora. Dacă te pierzi pe tine însăți, nu vei mai putea fi nici mamă bună, nici soție bună, nici fiică bună.

Am plecat de acolo cu inima grea dar și cu o urmă de speranță.

În următoarele zile am încercat să vorbesc deschis cu mama:

— Mamă, vă iubesc și vreau să vă ajut. Dar am nevoie și eu de spațiu pentru familia mea. Putem găsi o soluție care să ne ajute pe toți?

A fost greu. Mama a plâns la telefon. Tata n-a vorbit cu mine câteva zile. Dar încet-încet au început să accepte ideea că nu mai sunt fetița lor dependentă.

Cu Vlad am început să comunicăm mai mult. Am stabilit reguli clare pentru vizite și am cerut ajutor când am avut nevoie — fără vinovăție.

Totul e departe de a fi perfect. Încă mă simt uneori prinsă între două lumi care se resping reciproc. Dar am învățat că trebuie să-mi ascult inima și să-mi apăr familia pe care mi-am construit-o.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte dintre noi se pierd între două focuri? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?