Între datoria față de familie și dreptul la fericire: Povestea Anei din Iași

— Nu ești destul de bună pentru fiul meu, Ana! Ai auzit? Nu ești!
Cuvintele doamnei Stancu mi-au răsunat în urechi ca un ecou dureros, în timp ce stăteam în bucătăria lor mică, cu mâinile strânse pe marginea mesei. Vlad, soțul meu, privea în podea, incapabil să-mi susțină privirea. Era Ajunul Crăciunului, iar în loc de liniște și colinde, casa era plină de tensiune și reproșuri.

Nu era prima dată când soacra mea îmi spunea asta. De când m-am căsătorit cu Vlad, viața mea s-a transformat într-o luptă continuă pentru acceptare. Crescusem într-o familie modestă dintr-un cartier mărginaș al Iașului, iar pentru doamna Stancu asta era o pată pe obrazul familiei lor „respectabile”.

— Vlad, spune-i ceva! am șoptit printre dinți, cu ochii în lacrimi.
— Ana… te rog, nu acum… e sărbătoare, a murmurat el, evitând să se uite la mine sau la mama lui.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, lăsând în urmă mirosul de cozonac și privirile tăioase. Afară ningea liniștit peste orașul luminat de beculețe. M-am întrebat cum am ajuns aici, prizonieră între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.

Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, totul părea posibil. El era blând, atent, visător. Eu eram plină de speranță și gata să cuceresc lumea. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică, am râs de lipsa banilor și am visat la viitor. Dar după nuntă, totul s-a schimbat.

Soacra mea a început să vină zilnic peste noi. Îmi critica mâncarea, hainele, felul în care vorbeam sau mă purtam cu Vlad. Îi spunea mereu că „o fată ca mine” nu va putea niciodată să-i ofere ce merită. Vlad încerca să mă liniștească:
— Las-o, Ana, așa e ea… Nu pune la suflet.
Dar cum să nu pun la suflet când fiecare zi era o nouă dovadă că nu sunt suficientă?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu doamna Stancu, Vlad a venit la mine cu ochii roșii:
— Mama vrea să ne mutăm la ea o perioadă… Zice că are nevoie de ajutor după operație.
— Și tu ce vrei? am întrebat cu voce tremurată.
— Nu pot s-o las singură… E mama mea.

Am acceptat, deși simțeam că mă sufoc. În casa lor mare și rece, fiecare colțișor îmi amintea că sunt o intrusă. Doamna Stancu îmi dădea ordine ca unei servitoare:
— Ana, spală vasele! Ana, du gunoiul! Ana, vezi că Vlad are nevoie de cămașa călcată!

Într-o noapte, după ce Vlad a adormit, am ieșit pe hol și am auzit-o pe soacra mea vorbind la telefon:
— Nu știu cât o mai suport pe fata asta… Vlad merita mai mult. O să fac tot ce pot să-i despart.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am întors în cameră și am plâns în pernă până dimineața. A doua zi, i-am spus lui Vlad ce am auzit. S-a enervat:
— Ana, exagerezi! Mama nu ar face așa ceva!
— Atunci de ce mă simt mereu ca o povară?
— Poate ar trebui să te străduiești mai mult…

Cuvintele lui au fost ca un pumn în stomac. Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate chiar nu eram suficient de bună. Poate familia mea modestă era o rușine pentru el.

Au urmat luni de tăcere și răceală între noi. Vlad stătea tot mai mult la serviciu sau cu prietenii lui „de familie bună”. Eu mă retrăgeam în bucătărie sau ieșeam la plimbări lungi prin oraș, doar ca să scap de atmosfera apăsătoare din casă.

Într-o zi, m-am întâlnit cu sora mea mai mică, Irina. M-a privit lung:
— Ana, tu nu mai ești tu… Ce se întâmplă?
Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Irina m-a strâns în brațe:
— Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau cât valorezi! Nici măcar pe Vlad sau pe maică-sa!

Cuvintele ei au fost ca o gură de aer proaspăt. Am început să-mi aduc aminte cine eram înainte de toate astea: o fată curajoasă, care visa să fie fericită.

Într-o seară, după o altă ceartă cu soacra mea – care îmi reproșa că nu pot avea copii destul de repede – am făcut bagajele și am plecat fără să mă uit înapoi. Vlad m-a sunat disperat:
— Ana, unde ești? Hai acasă!
— Acasă? Nu mai știu unde e acasă…

M-am mutat la Irina pentru o vreme. Am început să merg la terapie și să lucrez din nou la visurile mele: pictura și scrisul. Vlad a venit după câteva săptămâni:
— Te rog… Îmi lipsești. Mama promite că se va schimba.
L-am privit cu tristețe:
— Dar tu? Tu te vei schimba?

Nu am găsit răspunsul atunci. Poate nici acum nu-l știu pe deplin. Dar știu că merit mai mult decât să trăiesc sub umbra așteptărilor altora.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i rănim? Și cât ne costă asta din ceea ce suntem cu adevărat?