Între Dragoste și Loialitate: Povestea unei Mame și a Fiicei Sale

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc în minciună! vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață și mirosul de pâine prăjită. Avea ochii roșii, iar mâinile îi tremurau pe cana de ceai. M-am apropiat de ea, încercând să o cuprind în brațe, dar s-a tras înapoi, ca și cum atingerea mea ar fi ars-o.

— Ana, te rog, vorbește cu mine. Ce s-a întâmplat? Ce nu știu eu? am întrebat cu voce joasă, temându-mă de răspuns.

A izbucnit în plâns. — Nu mai pot să-l suport pe Vlad. Mă sufocă, mă controlează, nu mă lasă să respir! Am încercat să-i explic, dar nu vrea să audă. Și tu… tu mereu îi iei apărarea!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Vlad era ginerele meu de șapte ani, un bărbat pe care îl crezusem potrivit pentru fiica mea. Dar Ana era schimbată: slăbită, palidă, mereu cu ochii în pământ. Am început să văd semnele abia atunci, când era deja prea târziu.

În acea zi, Ana a plecat de acasă cu o valiză veche și câteva haine. S-a mutat la mine, iar eu am devenit scutul ei împotriva lumii. Sora mea, Mariana, mi-a spus la telefon:

— Lucia, ai grijă. O despărțire nu e niciodată ușoară. Dar nu te băga prea mult. Las-o să-și găsească singură drumul.

N-am putut. Am simțit că e datoria mea să o apăr, să o ajut să se ridice. Am mers cu ea la avocat, am stat nopți întregi ascultând-o cum plângea în pernă. I-am făcut ceaiuri, i-am adus mâncare la pat, am încercat să-i readuc zâmbetul pe buze.

Dar lumea din jur nu a fost la fel de înțelegătoare. Vecina de la trei, doamna Stancu, șușotea pe scară:

— Ați auzit? Ana s-a despărțit de Vlad. Cine știe ce-a făcut fata asta… Că el părea băiat bun.

M-am simțit judecată pentru fiecare alegere a Anei. La serviciu, colegele mă priveau cu milă sau cu superioritate. — Fetele din ziua de azi nu mai știu să țină o familie, mi-a spus într-o zi directoarea.

Ana s-a închis tot mai mult în ea însăși. Nu voia să iasă din casă, nu voia să vorbească cu nimeni altcineva decât cu mine. Într-o seară, am găsit-o pe balcon, privind în gol spre luminile orașului.

— Mamă, dacă am greșit? Dacă Vlad chiar avea dreptate și eu sunt cea dificilă?

Mi s-a rupt sufletul. — Ana, nimeni nu are dreptul să te facă să te simți așa. Ești fiica mea și te iubesc orice ar fi.

Dar adevărul a început să iasă la iveală abia după câteva luni. Într-o zi, Vlad a venit la ușa mea. Era palid și avea ochii umflați de nesomn.

— Lucia, vreau doar să vorbesc cu Ana. Să-mi spună ce-am făcut atât de rău…

Am refuzat să-l las să intre. — Nu cred că e momentul potrivit.

După ce a plecat, Ana a venit la mine cu telefonul în mână. — Uite ce mi-a scris Vlad: „Te rog, spune-mi ce pot schimba. Nu vreau să te pierd.”

Am citit mesajul și am simțit un nod în gât. Poate că Vlad nu era monstrul pe care mi-l imaginasem. Poate că nici Ana nu era doar victima.

Într-o noapte ploioasă de toamnă, am găsit jurnalul Anei pe noptieră. Nu voiam să-l citesc, dar curiozitatea m-a învins. Am aflat despre certurile lor, despre neînțelegerile mici care au crescut ca o umbră între ei: bani puțini, oboseală, lipsa timpului împreună. Am citit despre singurătatea Anei și despre frica ei de a nu fi destul de bună pentru nimeni.

Am realizat atunci că poate am greșit și eu: am judecat prea repede, am ales tabăra fiicei mele fără să ascult și cealaltă parte. Am vrut să o protejez atât de mult încât am uitat că uneori dragostea sufocă.

Relația noastră s-a schimbat după aceea. Ana a început să mă evite; stătea mai mult în camera ei sau ieșea singură prin oraș. Într-o seară m-a privit drept în ochi:

— Mamă, știu că ai vrut să mă ajuți… Dar simt că nu mai pot respira nici lângă tine.

Am simțit că mă prăbușesc. Toată viața am crezut că dragostea mea o va salva de orice rău. Dar poate că uneori dragostea trebuie să lase loc libertății.

Au trecut luni până când Ana a decis să se mute singură într-o garsonieră mică din Drumul Taberei. Ne vedem rar acum; uneori îmi scrie mesaje scurte: „Sunt bine.” Alteori tace cu zilele.

Casa e goală fără ea. Merg prin camere și îi aud încă pașii grăbiți sau râsul din copilărie. Mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am greșit iremediabil.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet între mamă și fiică. Poate că dragostea nu e întotdeauna suficientă ca să repare ceea ce s-a rupt.

Oare cât de mult trebuie să iubești ca să poți lăsa pe cineva să plece? Și cât de mult doare când realizezi că loialitatea ta poate sufoca tocmai persoana pe care vrei s-o protejezi cel mai mult?